Victor Brauner, artistul care și-a pictat viitorul
https://www.ziarulmetropolis.ro/victor-brauner-artistul-care-si-a-pictat-viitorul/

Pe 12 martie 1966 se stingea în capitala Franţei un artist curajos, care părăsise România natală cu ani în urmă. În anul morţii sale, lucrările lui reprezentau Franţa la a 33-a Bienală de la Veneţia.

Un articol de Monica Andronescu|12 Martie 2019

Piatra funerară din Cimitirul Monmartre poartă următorul epitaf: „Pour moi, peindre c’est la vie, la vraie vie, ma vie” („Pentru mine, a picta este viața, viața adevărată, viața mea”). Franceza în care este scris epitaful este semnificativă pentru identitatea aleasă de artistul născut în România, o identitate căreia i-a fost fidel până în 12 martie 1966, ziua în care a murit, după mai bine de douazeci de ani de suferință.

Arta e în altă parte

Victor Brauner mai participase cu tablouri la Bienala de la Veneția și în 1954, cu câțiva ani înainte să-și stabilească atelierul în Rue Lepic, nr. 72, Paris. În 1961 cumpara Vila „Athanor” din Varengeville, Normandia, unde va lucra nestingherit în ultimii ani de viață. Cu un an înainte de a se stinge, când numele Victor Brauner nu era străin niciunui cunoscător de artă contemporană, pictase o serie de tablouri-obiect despre un viitor despre care știa că îi e refuzat, un viitor cu o ființă umană alienată, un viitor el însuși alienat: „Mythologies”  și „Fêtes des mythes”. Din această serie face parte și tabloul, ultim, „Le fin et le debut”, considerat de criticii și de artă și de biografi o operă premonitorie.

La sfârșitul anilor ’40, tot în căutarea identității, tot sub mirajul exercitat de dicteul automat, aducător de reprezentari animaliere și cosmice, de stranii obiecte suprarealiste, pictase seria „Mammalies” și „Onomatomanie”, dându-i astfel forma așa-numitei arte brute. Se întâmpla în anii consacrării definitive, după perioada în care îl întruchipase pe jidovul rătăcitor, hăituit pentru originea sa. Tot în 1948, înainte de excluderea din grupul suprarealiștilor și de retragerea în Elveția, de frică să nu fie expulzat din Franța, Victor Brauner pictase una dintre cele mai importante lucrări ale sale, „Ultratableau biosensible”, și dezvoltase seria erotică „Anatomia dorinței”, variațiuni pe vechea temă a corpului, tratată acum novator, ca formă de exprimare a subconștientului, atât de prețuit de avangardiști.

În 1940, pictorul plecase din Paris de frică  și se refugiase la Perpignan, Cant-Blange (în Pirineii occidentali), acceptând domiciliul forțat de la Saint-Felin d’Amont. În 1941, primise permisiunea să locuiască la Marsilia, împreună cu ceilalți refugiați. Au fost mai degrabă ani de refugiu, nu de căutare. Și ani de boală. În mai 1946, Victor Brauner îi scria familiei de acasă: „Aveam intenția să vin puțin în România (poate o voi face), dar călătoria costă sume astronomice. Poate m-ar invita statul pentru o conferință asupra artei moderne sau așa ceva”. Bineînteles însă că „statul” nu l-a invitat. Iar dacă ar fi venit în vizită, ar fi fost arestat, ca fratele lui, Harry Brauner, și soția aceestuia, bine-cunoscuta Lena Constante, și acuzat odată cu lotul Pătrășcanu, căci Siguranța era pe urmele lui.

Și „Masa-lup”, celebra sculptură care i-a adus mai multă faimă decat tablourile, a fost creată în 1947 și prezentată la Expoziția Internatională a Suprarealismului de la Galeria Maeghet, Paris.

În anul 1935, artistul se întorsese pentru ultima dată la București, unde rămăsese trei ani și se înscrisese, dar nu pentru mult timp, în Partidul Comunist. La vremea aceea deja făcea inserturi literare în tablouri, mergând spre colaj, după cum arată „Compoziția cu balauri” și „Je ne m’aime pas” și visa să regrupeze scriitori români ca Pericle Martinescu, Virgil Carianopol sau Constantin Nisipeanu în jurul unei reviste de frondă, „Antagoism”, care n-avea să apară niciodată.

În același an 1935, Galeria Mozart din București găzduise o expoziție personală a artistului inițiat la Paris, în grupul lui André Breton, o expozitie de tablouri cu inserturi de versuri în franceză, desigur, care aprinsese spiritele și mințile cu privire la ce sens o mai avea și suprarealismul.

Imaginația schimbă destinul

Aplecat spre un ezoterism complicat, cuprinzând simboluri cabalistice interpretate hasidic și forme oculte ale eului și ale lumii, pictura lui Victor Brauner merge împotriva oricărei tradiții și a oricărui canon estetic. Ședințele de spiritism organizate de tatăl, Herman, după mutarea familiei la București, și multele ore petrecute de adolescentul Victor în Cimitirul Bellu, cu caietul de schițe, nu au rămas fără ecou. Iată o însemnare relevantă din carnetele lui, păstrate azi la Muzeul Național de Artă Modernă de la Paris și la arhiva muzeului din Saint-Etienne: „Pictura mea este autobiografică. Aici îmi povestesc viața. Viața mea este exemplară pentru că este universală. Ea povestește toate reveriile primite, în forma lor și în timpul lor.”

Odată întors la Paris în 1938, artistul își pierde ochiul stâng într-o încăierare căreia încercase să-i pună sfârșit. Întâmplarea survine la un timp după ce pictase, chiar în anul în care se stabilise în capitala Franței, „Autoportret cu ochiul scos”, pe care mai târziu avea să-l explice astfel: „Într-o zi când nu aveam ocupație… eram golit, am vrut să-mi fac un autoportret minuscul, în fața unei oglinzi, și am pictat tabloul. Pentru a-l anima puțin, pentru a-l face mai extravagant, cum totul e permis, am scos un ochi. Ei bine, acel ochi mi-a fost scos cu-adevărat, rana era identică, opt ani mai târziu”.

Cu cinci ani în urmă avusese prima expoziție la Orașul Luminilor, de care n-a mai vrut să se dezlipească decât târziu. Ea a fost realizată la „Gallerie Pierre”, prezentată de André Breton și remarcată pentru tablouri în care prezența ochiului este obsesivă („Straniul caz al domnului K”, „Puterea de concentrare a domnului K.”). În 1930 se stabilise la Paris, unde studiase fotografia cu Brâncuși și intrase în cercul suprarealiștilor datorită lui Yves Tanguy. Cu acesta din urmă și cu Giacometti chiar împarțise un imobil în Molin Vert.

„Lumea trebuie reinventată”

Hotărârea o luase după aproape un deceniu petrecut la București, alături de tineri artiști dornici de nou și de experiment. Împreună cu poetul Ilarie Voronca, fostul elev școlit în particular la Piata-Neamț, orașul natal, și apoi la Viena, lansase deja pictopoezia într-un manifest din revista avangardistă „75HP”, căreia i se dedicase febril. Pictopoezia era un fel de a reinventa lumea, conform manifestului publicat în octombrie 1924: „Lumea trebuie reinventată. Mereu inedit. De aceea invenția D-lor Victor Brauner și Ilarie Voronca, PICTOPOEZIA, apare ca răspunsul unei necesități imediate. PICTOPOEZIA e sinteza artei noi și ar putea fi ea singură justificarea gruparei 75 HP”. Publicase desene în revista de avangardă „Unu”, avusese expoziție personală la București, în 1924, ilustrase volume ale prietenilor Sașa Pană, Ilarie Voronca și, mai târziu, Gellu Naum. Și pictase… vaca pe vitrina „Secolului”, așa cum tot el numise Lăptaria lui Enache Dinu, frecventată de artiștii de la „Unu”.

Acesta fusese începutul unei căutari care avea să țină o viață. Printre forme onirice, personaje fantastice („Compoziție cu animale fantastice”, „Compoziție cu păsări”, „Femeie-pisică”, „Personaj cu picioare-pisică”) și simboluri mereu reinventate, Victor Brauner a căutat o artă nouă, care să sfideze trecutul și tradiția. Și a reinventat, într-adevar, arta, șocând prezentul și anticipând arta multimedia a viitorului, care este acum prezentului nostru.

Pentru această reinventare stau mărturie lucrările sale din marile muzee de artă modernă și contemporană și fundații ale lumii, precum și paginile dedicate artistului în orice istorie, dicționar sau enciclopedie a artei secolului XX. Cunoscătorii încă licitează foarte mult pentru lucrarile semnate de Victor Brauner mai ales în străinătate, dar și în România, unde există, la Piantra-Neamț, Liceul de Artă „Victor Brauner”.



29
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Exilul postbelic a schimbat soarta multor oameni. Și principiul istoriei contrafactuale (ce s-ar fi întâmplat dacă…), adică cum ar fi evoluat lucrurile în alt context, se aplică și celor siliți să se refugieze în afara țării. E și cazul Monicăi Lovinescu (1923-2008), fiica marelui erudit, creatorul cenaclului literar ”Sburătorul”, criticul literar Eugen Lovinescu.

28
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE A fost o vreme când diplomația românească a beneficiat de prezența unor profesioniști desăvârșiți, erudiți de proeminență europeană. Constantin Karadja provenea din familia domnitorului fanariot Ioan Gheorghe Karadja. Tatăl său, Ioan, diplomat de carieră, s-a aflat în serviciul Porții Otomane, în primul rând în țările nordice. Acolo și-a cunoscut și soția, pe suedeza Marie Louise Smith.

18
/10
/17

Personalități din lumea culturală românească au transmis mesaje emoționante la moartea actriței Olga Tudorache,. "Doamna Olga, ... Vă iubesc. Mulțumesc. Dumnezeu să vă țină sufletul în palma Lui!", a scris Oana Pellea pe pagina sa de facebook. "În semn de omagiu, Sala Mare a Teatrului Metropolis se va numi Sala Olga Tudorache”, a anunțat, la rândul său, directorul acestei instituții, George Ivașcu.

06
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aceasta a fost eticheta scriitorului Petru Dumitriu, talent incontestabil dar de o moralitate mai mult decât discutabilă. A profitat din plin de statutul de scriitor la modă, redactor șef, director de editură și n-a ezitat să scrie o carte care avea să-l compromită pentru totdeauna: Drum fără pulbere – elogiu al construcției canalului Dunăre-Marea Neagră, unde și-au găsit moartea sute de condamnați ai regimului comunist.

06
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aceasta e caracterizarea pertinentă făcută unui istoric cu destin tragic, Vlad Georgescu (1937-1988). Cercetător plin de har, acesta n-a rezistat ofertelor Securității; a acceptat colaborarea care a echivalat cu mai multe călătorii în America, Grecia, Germania, Austria, Franța.

01
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Istoria noastră e destul de plină de lucruri întunecate. Printre ele, sistemul concentraționar – unul dintre cele mai cumplite din lagărul socialist. Fără a căuta explicații de ce a fost așa, numeroasele mărturii publicate după revoluție dau măsura acestei cumplite experiențe îndurate de zeci de mii de români. Ele nu pot fi clasificate, nici stabili o ordine a valorii, a interesului lor. Fiecare trăire îngrozitoare de acest fel rămâne unică.

31
/08
/17

Se împlinesc, iată, 20 de ani de când Diana, prințesa de Wales, murea în urma unui controversat accident de mașină petrecut în Tunelul Alma din Paris, la primele ore ale zilei de 31 august 1997. Rândurile care urmează surprind tragedia acelei zile, dar și fragmente emoționante din viața celei mai iubite prințese din câte au existat.

31
/08
/17

În urmă cu 20 ani, pe 31 august, Prinţesa Diana își pierdea viața. Cea mai iubită prințesă britanică a murit la 36 de ani, într-un accident de mașină produs în pasajul de sub podul Alma, din Paris. Se afla în mașină cu prietenul ei, Dodi Al-Fayed, și cu șoferul, care au decedat și ei. Echipajele de salvare au ajuns în câteva minute, dar a fost nevoie de mai bine de o oră să taie carcasa mașinii ca să o scoată dintre fiarele contorsionate și să o transporte la spital.

20
/08
/17

MEMORIA CULTURALĂ Ultimul interviu, ultimul rol în teatru și în film, ultimul Revelion, ultima amintire cu Toma Caragiu, actorul care s-a născut în 21 august 1925 și a murit în plină glorie la cutremurul din 4 martie 1977.

08
/08
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Cel care se apropie astăzi de opera și mai ales de exegeza ce i-a fost consacrată în țară și străinătate ziaristului, memorialistului, și nu în ultim rând istoricului Pamfil Șeicaru (1894-1980), rămâne uimit de patima ce răzbate atât din unele pagini ale acestuia cât și din cele ale comentatorilor săi.

Page 5 of 28« First...34567...1020...Last »