Victor Ioan Frunză: Asistăm la o resurecție a extremei stânga
https://www.ziarulmetropolis.ro/victor-ioan-frunza-asistam-la-o-resurectie-a-extremei-stanga1/

Directorul de scenă Victor Ioan Frunză a fost invitatul „Întâlnirilor Yorick”, la Ceainăria Cărtureşti, în cadrul cărora a susţinut o conferinţă cu tema „De ce Shakespeare azi?” şi a vorbit printre altele despre deprofesionalizarea criticii şi resurecţia extremei stânga.

Un articol de Monica Andronescu|31 Ianuarie 2016

Iată câteva declarații pe care le-a făcut Victor Ioan Frunză.

Shakespeare, victima unor fixații

Asistăm astăzi la o intensificare a fixațiilor în legătură cu Shakespeare. Iar aceste fixații funcționează ca o grilă interpretativă pentru opera shakespeariană. Apar grile scenice absurde, atipice formatului teatral. Se simulează o dedogmatizare care în mod ridicol capătă accente de dogmă, iar cele două tipuri de ortodoxie – și ortodoxia nonconformismului, și cei care-l pun pe Shakespeare în ramă ajung până la urmă la o soluție comună, pe care o putem denumi „regia confabulatorie”. Adică o regie care nu mai e mulțumită cu tema pe care o are și în care povestea este parazitată de o poveste secundară, care ocupă pe urmă întreg câmpul spectacologic.

„Desprăfuirea” lui Shakespeare

Există o dispută cu aspect doctrinar – noul sau vechiul Shakespeare – care ne relevă o dilemă teatrală extrem de importantă: ce raport trebuie să existe între reprezentarea teatrală pură și simplă și cantitatea de comentariu pe care regizorul, actorul, le aduc peste operă? Nu-i adevărat că aceste texte nu rezistă timpului și trebuie desprăfuite, cum întâlniți adesea în articole. Nu e adevărat că aceste texte trebuie remixate. Remixul e prezent oricum prin faptul că manierele teatrale de reprezentare s-au modificat, s-au adaptat timpului și, de fapt, e uimitor cum aceste texte rezistă în actualele contexte teatrale.

Contaminarea cu kitsch-ul

Există o instituționalizare a maselor, precum există și o expansiune fără precedent a tehnologiei și toate acestea au determinat în pofida aparențelor nu o democratizare a culturii înalte, ci o contaminare neverosimilă a sferei sociale, mentale, dar și teatrale deopotrivă – contaminarea cu produse kitsch. După cum putem observa, infantilizarea limbajelor teatrale sub pretextul sincronismului cu epoca…

Împăierea lui Shakespeare

Shakespeare este un autor care trebuie descifrat, așa se consideră, scrie ca într-un fel de șaradă și se cere descifrat de către inițiați. Problema este că într-o lume diversificată până la atomizare, nu mai pot exista modele universale, iar Shakespeare trebuie înțeles în intrinsecul său. Pus în ramă, Shakespeare se transformă într-o lume hieroglifică, în care adevărul nu e gândit sau rostit, ci reprezentat printr-o suită de semne arbitrare, astfel încât Shakespeare înrămat capătă aspect de diaporamă, fie ea clasicizantă sau modernă. E un fel de împăiere, or împăierea lui Shakespeare reprezintă o experiență culturală eșuată, dar perenă, prin care se ignoră principiul universalist al acestei opere, degenerându-se de foarte multe ori într-un localism accentuat, grație căruia se asigură într-un fel popularitatea discursului teatral, grefat însă pe unul din cele mai fecunde mituri ale epocii moderne, adică grandoarea autorului și demitizarea acestei grandori.

Totalitarismul regizoral

În fond e o încercare scrâșnită de a dobândi legitimitate artistică prin asocierea cu metode ale unui așa-zis sincronism. E un fenomen crepuscular, specific totalitarismului regizoral și care, de fapt, refuză acestei bogate materii care e opera shakespeariană o interpretare coerentă. Morala este că absorbția producției teatrale în sfera valorilor de întrebuințare contemporane este nefastă și este o eroare de conștiință teatrală.

Publicul

E-adevărat că publicului, mai ales celui tânăr, i se pare ridicolă vechea retorică, teatrală, dar nici nu se simte în mod sincer încântat de insistenta demitizare profesată de reformatorii teatrali. Demitizare bazată pe tehnici de negare, pe o paradă de ironie și care are, de fapt, drept rezultat o scădere abruptă a temperaturii afective a discursului teatral. Credința mea sinceră este că se poate realiza performanța unui teatru plin de tandrețe și în același timp radical neconvențional. În ultimă instanță asta înseamnă mult trâmbițatul postmodernism.

Premeditarea în artă e un păcat de moarte

Spectacolele de teatru sunt o descriere sensibilă a unei ere, a speranțelor, aspirațiilor, tendințelor și a conceptelor. Nu sunt un inventar de proceduri sau tehnici teatrale. Acestea derivă în mod natural din felul în care autorul spectacolului descoperă tema și spectacolul, pe măsură ce-l pune în scenă. Mitul regizorului atoateștiutor e un mit al orgoliului, nu al esteticii. Premeditarea e un păcat de moarte în artă. Artistul autentic vibrează în interiorul temei sale și apoi mijloacele vin către el. Artistul autentic nu premeditează modernitatea sau clasicitatea, le exercită pur și simplu.

Revoluția sexuală

Nu am intenționat să fac montări comemorative, cred că un autor trebuie jucat nu numai la comemorări. Pur și simplu m-am gândit la acest triptic, „Visul unei nopți de vară”, „A douăsprezecea noapte” și „Romeo și Julieta”, puse în scenă la Teatrul Metropolis, care este un triptic în care se vorbește despre iubire și despre pierdere. „Visul unei nopți de vară” e cea mai apropiată piesă de timpurile noastre în care suntem foarte preocupați de identitățile sexuale, de revoluția sexuală…

„A douăsprezecea nopate” este o comedie a genurilor și are o temă extrem de actuală. Într-o zodie a feminismului, această piesă vine cu o pondere comică pe o temă atât de importantă. „Romeo și Julieta” e o comedie cu final tragic, în care eroul principal este ura. Se întâmplă asta și în Europa, în lumea noastră, dar aici, ura aneantizează iubirea. Mi s-a părut important să existe aceste trei texte într-o suită a unui repertoriu. La „Romeo și Julieta” țin foarte tare pentru că marchează în opera mea o orientare către austeritate formală. Și cred că m-am apropiat foarte mult de ceea ce conținea în esență o montare elisabetană.

Despre regizor

Percepția că regizorul e un fel de star care desprăfuiește clasicii, ajută autorii să trăiască, vine cu noutăți e o prostie… Cu cât dă mai mult fum pe scenă sau dezbracă mai mulți oameni sau aduce mai multe soluții marginale, cu atât e mai bun, cam așa se consideră. Or, dacă privim la marii maeștri, observăm că pe lângă spectacole mari au format și actori mari, pentru că actorii mari se formează pe texte mari. Altfel pregătirea lor nu este completă.

Despre actor

Un actor mare trebuie să aibă o calitate care e foarte rară. Trebuie să aibă personalitate, ca să-și poată afirma originalitatea, dar în același timp nu trebuie să aibă o personalitate foarte puternică. Pentru că atunci, nu poate lucra în echipă. Eu, de exemplu, n-aș fi putut să fiu actor pentru că aș fi refuzat să îndeplinesc indicațiile regizorale. Sunt foarte multe lucruri pe care le cer actorilor și pe care eu nu le-aș face. Nu există o meserie mai supusă accidentalului decât meseria de actor. Trebuie să se întâlnească la momentul potrivit cu textul potrivit, cu partenerul potrivit, cu regizorul și scenograful potriviți și să aibă și un pic de noroc. Toate aceste lucruri fac din actor un creator extrem de supus întâmplării și de aici și dramele și ego-ul extrem de ridicat pe care-l au.

Despre viața personală și agresivitate

Atunci când faci această meserie foarte acaparatoare, viața personală cumva se dizolvă. Și asta o știu și actorii, și regizorii. Viața personală dispare, în spatele unui artist nu mai e nimeni. E o meserie care te învață că trebuie să dai totul și să nu aștepți nimic în schimb. Din cauza asta, greșelile care se fac în teatru nu pot fi iertate. Și din cauza asta de multe ori am atitudini agresive când văd nedreptatea. Un actor care nu e remarcat la timp când a făcut un rol mare – asta e o greșeală pe care nu mai poți s-o îndrepți.

Despre meserie

Îmi place să spun „meserie”, pentru că e important să fim buni meseriași. Artiștii Renașterii nu îndrăzneau să-și spună artiști, își spuneau artizani. Un spectacol bun e al dracului de greu de făcut, numai că, după cum se vede, nu mai e de ajuns să faci spectacole bune, trebuie să fie geniale.

Despre critic

Nu am o atitudine critică față de critici. Eu consider că un critic de teatru are un rol extrem de important în creația teatrală, pentru că el pune ordine acolo unde artistul în mod fatal produce dezordine. O analiză a unui critic înseamnă enorm pentru un creator. Și o spun fără ipocrizie. În lumea în care m-am format eu ca artist, noi stăteam de vorbă cu cronicarii teatrali și atunci când eram în dezacord. Lucrul ăsta a degenerat, or acum, cu tot regretul o spun, noi nu mai avem decât câteva prezențe critice, nu o critică teatrală. În timp ce avem o mișcare teatrală. Și este o prăpastie care-și spune cuvântul. Legitimitatea ar trebui să fie prima calitate a unui cronicar. Foarte mulți pun pe seama orgoliului artistului faptul că el se ceartă cu cronicarul. Și în mod sigur e adevărat, pentru că orgoliul artistului e foarte mare, dar pe de altă parte și dezamăgirea în fața celui care îl evaluează este enormă. Cred că un adevărat cronicar teatral ar trebui să recunoască o valoare estetică există într-un spectacol, chiar dacă doctrinar nu este de acord cu cel pe care-l vede. Cred că un critic teatral trebuie să stabilească care e diferența între ceea ce și-a propus artistul și ceea ce a realizat. Cronicarul nu trebuie să pună sentințe. Misiunea de evaluator a cronicarului dramatic nu-l transformă într-un erou gogolian, el nu este un Revizor, ele este partenerul și colegul nostru cu care ne putem da mâna chiar dacă nu ne înțelegem.

Reîntoarcerea extremei stânga

Toată lumea vede că avem de-a face cu o resurecție a cronicarilor de extremă stângă și nu am nimic cu opțiunea politică, deși pentru mine e extrem de ciudat să văd că revin aceste lucruri. Dar problema este că aceștia spun că singurul mod de a face teatru este acela de a promova ideile de extremă stângă. Or, orientarea creației este specifică sistemelor totalitare. Eu am trăit-o. Eu știu cum arăta. Exact așa. Ca acum. Asistăm la o deprofesionalizare a criticii de teatru. E un sector acaparat de extrema stângă, de troțkiști, bolșevici… Și iată, asistăm la un fel de preluare ostilă. E specifică… Ne întrebăm de ce nu avem o mișcare teatrală puternică. Unul dintre răspunsuri este: pentru că nu avem o critică teatrală puternică.

FOTO: Florin Ghioca

12
/10
/19

Editura Litera anunță evenimentele literare și aparițiile editoriale ale toamnei 2019. Printre acestea, una dintre cele mai dezbătute cărți de acum: „Trei femei” de Lisa Taddeo.

10
/10
/19

Pe 9 octombrie 1967, Ernesto Guevara, supranumit „El Che”, a fost asasinat în Bolivia. Argentinianul a fost unul dintre liderii revoluției comuniste cubaneze. O jumătate de secol mai târziu, mitul Guevara încă rezistă. Cum și de ce?

10
/10
/19

Eveniment Alexandru Darie (1959 – 2019), având ca punct de plecare ultimele două apariţii editoriale ale Editurei Nemira dedicate acestuia: „Alexandru Darie – spectacole de poveste” de Doina Papp și albumul de fotografie „Coriolanus – un spectacol de Alexandru Darie” semnat de Mihaela Marin. Lumea teatrului se află încă în doliu după dispariția dintre noi a regizorului Alexandru Darie. Acest eveniment propus de Festivalul Național de Teatru a fost gândit încă din timpul vieții sale. În 25 octombrie se împlinește un an de la premiera spectacolului „Coriolanus” de William Shakespeare, producție a Teatrului Bulandra, găzduită de FNT 2018.

09
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Deşi pretinde că este un omagiu adus oamenilor care au murit în închisorile comuniste, "Între chin şi amin" (2019), al doilea lungmetraj de ficţiune al regizorului Toma Enache, nu este de fapt decât o bătaie de joc la adresa memoriei victimelor, prin kitsch-ul pe care îl etalează.

Page 1 of 83112345...102030...Last »