INTERVIU Victor Ioan Frunză: „UNITER este un bloc de tip sovietic“
https://www.ziarulmetropolis.ro/victor-ioan-frunza-uniter-este-un-bloc-de-tip-sovietic/

Directorul de scenă Victor Ioan Frunză crede că în jurul Uniunii Teatrale din România (UNITER) funcţionează „servitutea voluntară“, iar „komisarii uniterişti“ care fac nominalizările la Premiile UNITER au carenţe de educaţie şi de informare

Un articol de Dan Boicea|10 mai 2013

Directorul de scenă Victor Ioan Frunză crede că în jurul Uniunii Teatrale din România (UNITER) funcţionează „servitutea voluntară“, iar „komisarii uniterişti“ care fac nominalizările la Premiile UNITER au carenţe de educaţie şi de informare.

Victor Ioan Frunză sesizează problemele de credibilitate în care se adânceşte an de an Uniunea Teatrală şi vine cu soluţii prin care ar putea fi spart monopolul acestui „mastodont“. Gala Premiilor UNITER, eveniment care recompensează creaţia teatrală din 2012, are loc luni, 13 mai, la Iaşi.

Dan Boicea: Acum trei ani spuneaţi că felul în care se decernează premii aceloraşi şi aceloraşi oameni creează impresia unui club. Rămâne valabilă afirmaţia dumneavoastră?

Victor Ioan Frunză: Impresia de club persistă: există un grup foarte puţin variabil care nominalizează şi care valorizează. Pătrund foarte greu numele noi şi din el se pleacă foarte rar. Avem acum câteva căzute din Olimpul UNITER-ist şi care au spasme de conştiinţă. E limpede că din acest club nu pleci decât în urma unor tensiuni foarte mari. Maniera de lucru este aceeaşi, indiferent de ce s-ar întâmpla, iar organizaţia ca atare, UNITER, refuză să înglobeze critica.

 

Chiar dacă, de-a lungul timpului, s-au formulat critici…

Eu, de exemplu, m-am situat într-un registru acid, dar academic. Am ţinut conferinţe pe tema asta, am dat interviuri, am publicat articole în presa străină etc. E un lucru care mă preocupă, dar n-am făcut-o niciodată din perspectiva unui artist frustrat.

Se poate vorbi şi de o degradare a discursului celor implicaţi în fenomen?

Criticii au un comportament din ce în ce mai agresiv. Ce s-a întâmplat anul acesta ne arată că, într-un fel, nu mai există reţineri. Răspunsurile pe care le-au formulat komisarii uniterişti sunt foarte apropiate de bruxism. Anul acesta, comisia UNITER n-a inclus anumite spectacole pe care, pur şi simplu, nu le-a văzut. Ori, nu poţi să scoţi din selecţie ceva ce nu ai văzut, sau ceva ce ignori. Şi apoi să acuzi teatrele şi creatorii că „au refuzat“ să prezinte spectacolele în ciuda „nenumăratelor demersuri făcute de UNITER“.

Dar cât e opinie personală şi cât e opinie exprimată în numele instituţiei pe care o reprezintă, la cei din comisie?

Opinia personală a domnului Morariu (exprimată public) nu a fost contrazisă de UNITER, instituţia nu s-a delimitat de ce a spus acesta. Felul în care se petrec lucrurile delegitimează nominalizările. Aşa cum au găsit, în fine!, o soluţie bună pentru Festivalul Naţional de Teatru, tot aşa ar trebui să rezolve şi balamucul nominalizărilor. Senzaţia de club vine şi din faptul că noi nu mai avem decât foarte puţini critici.

Cei foarte buni s-au retras, cei activi şi autentici sunt foarte puţini, iar cei mai mulţi au nevoie urgentă de cursuri de calificare pentru că nu pot recunoaşte forme artistice. Când nu sunt de acord cu anumite doctrine artistice sau cu anumite feluri de a face teatru ei resping, pur şi simplu, lucrarea respectivă.

Cred că un critic ar trebui să poată aprecia un spectacol chiar şi atunci când este în conflict doctrinar cu el. Poţi să apreciezi măiestria sau lipsa de măiestrie cu care e făcut un spectacol. Dar, tipul ăsta de etică lipseşte. Iar totul se petrece în tăcerea complice a întregii bresle. Noi toţi ştim ce se întâmplă, dar nimeni nu vrea să vorbească.

Apariţia UNITER a generat un fenomen văzut numai în perioada comunistă, acela al orientării creaţiei. Toţi activiştii de partid aveau această pretenţie, de a orienta creaţia. Acelaşi lucru se întâmplă şi acum pentru că criticii de teatru, komisarii de nominalizări, juriile, au pretenţia de a crea ei artişti. Artistul cutare e premiat de mine… Creatorii, la rândul lor, din dorinţa de a fi certificaţi cu premii, creează cum e tendinţa. Ori acest lucru e foarte periculos. Şi aceasta e cenzura. Cenzura axiologică! Mai afurisită decât cea ideologică.

Victor Ioan Frunză

Mulţi evaluatori nu includ în selecţii anumite producţii, pentru că doctrinar nu sunt de acord cu expresia artistică folosită acolo. Nu putem pretinde unui artist să creeze într-un anumit fel. Ce-am face dacă toţi cei care nu-l agreăm pe Proust, l-am trimite la coşu’ de gunoi? Această orientare a creaţiilor a dus la uniformizarea spectacolelor, la infantilizarea gusturilor, spectacolele devin din ce în ce mai mici şi la propriu şi la figurat, artiştii nu mai creează pentru comunităţi, ci pentru premiile la care aspiră.

A apărut şi ideea asta stupidă de box-office, care nu se potriveşte artei teatrale. Nu poţi să spui despre creaţia unui regizor, unui actor, că este îmbătrânită sau depăşită. Poţi să argumentezi că nu e bună ş.a.m.d. În momentul în care împarţi lucrurile în nou şi vechi, care nu sunt categorii estetice, în momentul acela ai condamnat a priori, o formă de teatru. Trebuie să avem această libertate a creaţiei care să ducă la crearea unei medii bune. Când există o medie bună, apar şi capodoperele.

Într-o mişcare teatrală bogată, variată, policromă, nu uniterizată, pot avea loc toţi. Salonul pictorilor, la Paris, avea în contrapondere un salon al refuzaţilor. Problema teatrului în România e că noi nu avem un salon al refuzaţilor.

Victor Ioan Frunză

În 2010 aţi câştigat Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol cu „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi“, producţia Teatrului Maghiar „Csiky Gergely“ din Timişoara. Paradoxal, aţi fost premiat, dar şi sabotat, pentru că spectacolul nu a fost invitat la Festivalul Naţional de Teatru. Cum aţi descifrat acest antagonism instituţional?

El a venit într-o logică a sistemului, bazată pe bunul plac ca unic criteriu de nominalizare. E simplu de explicat episodul cu Festivalul Naţional de Teatru. Doamna Cristina Modreanu, care era selecţioner şi zeiţă în Olimpul UNITER-ist la vremea respectivă, s-a supărat foarte tare pe mine pentru că am cerut o desluşire oficială în legătură cu felul în care domnia sa a acţionat ca selecţioner al festivalului.

Din momentul acela, ceaţa i s-a ridicat de pe ochi şi a realizat cât de proaste erau, de fapt, producţiile mele. A ajuns până acolo încât l-a catalogat şi pe Sir Tom Stoppard ca fiind un autor minor, depăşit, şi frecventabil doar de trupele de amatori (i-am trimis lui Sir Tom Stoppard articolul, să se înveselească şi el).

Culmea este că fosta Revizoare (ex-selecţionera, adică) a ajuns de curând fix la aceleaşi concluzii pe care le-am expus eu în legătură cu UNITER. Dânsa descoperă America acum. A mai descoperit-o o dată, când era selecţioner, dar acum nu mai face parte dintre cei aleşi.

Spuneaţi că nu vi se pare normal că anumiţi creatori de calibru mai participă la Gala UNITER. La Premiile Gopo pentru film, de exemplu, regizorii Cristi Puiu şi Cristian Mungiu au refuzat să îşi înscrie filmele în competiţie. Ar fi normal să se prelungească acest model şi în premiile pentru teatru?

Nu vreau să spun că acei creatori care au primit premii UNITER sunt creatori lipsiţi de valoare şi nici nu vreau să aruncăm o anatemă asupra lor pentru că au luat premii. Problema mea a fost legată de lipsa de criterii la nominalizări. Eu nu pot face parte din clubul ăsta, pentru că, înainte de a începe să critic, mi-am dat demisia din UNITER şi din momentul acela nu am mai participat la niciun fel de activităţi.

Regizorii de teatru nu se pot retrage decât ca persoane, individual, pentru că spectacolul este produs de un teatru. La film sunt nişte firme producătoare care au dreptul să facă asta. Se iveşte şi o altă mare problemă, dureroasă, care ţine de existenţă. De exemplu, în procesul de evaluare a directorilor de teatru există un capitol în care premiile, galele, participarea la festivaluri atârnă în nota de evaluare.

Vă daţi seama ce impact are lucrul acesta asupra unui creator de teatru… Dacă un director vede că acea comisie UNITER nici n-a venit la un spectacol al teatrului său… Eu tot timpul m-am gândit la George Ivaşcu, pentru că „Îngeri în America“ de la Teatrul Metropolis a fost evenimentul stagiunii, cel puţin din punct de vedere cultural. Ori, după ce un director îşi ia un risc enorm, nici măcar nu este vizionat? Cum poate fi cineva cronicar, doar dacă îşi exercită meseria în fix cele două luni când e programată selecţia?

Aveţi încredere în cei care fac selecţia?

A da nişte premii înseamnă să ai o formă de legitimitate. Cine poate spune: „cutare e bun, cutare nu e bun“? Ei trebuie să aibă nişte competenţe. Dar dacă ei nu îndeplinesc nici măcar cerinţele minime de obiectivitate… În momentul în care citeşti cronicile lor îţi dai seama că au carenţe de educaţie şi de informare. E foarte clar că avem creatori mult mai buni decât notorietatea pe care o au şi spectacole care au luat-o cu mult înaintea criticilor care vin să le evalueze.

Sunt foarte mulţi oameni care critică pe reţelele sociale strategia UNITER-ului, iar multe concluzii rămân acolo. Dumneavoastră v-aţi exprimat opinia în conferinţe sau articole, neîndulcit de recunoaşterea oficială care vi s-a acordat. Ar fi nevoie de mai multă unitate la nivel de breaslă, pentru a se produce un cutremur mai puternic?

Numai mediocritatea este solidară. Oamenii de valoare nu sunt solidari. Apoi, aş vrea să mai lămuresc ceva. Eu nu am primit o „recunoaştere oficială“ din partea UNITER şi nu am nevoie de aşa ceva. Eu sunt un artist care lucrează în teatru, iar teatrul are o esenţă comunitară prin însăşi existenţa lui. I-aş îndemna şi pe colegii mei să nu aibă nevoie de o astfel de recunoaştere. Recunoaşterea este acolo, în sală.

Eu nu cred în artiştii cu coroniţă. Nu facem teatru ca să ne întâlnim apoi la Iaşi sau la Chişinău şi să ne spunem ce mari suntem. Să ne spună cei din sală cât de mari suntem! Eu sufăr, de multe ori, şi am probleme, pentru că mă trezesc că nu am audienţa pe care am scontat. Aia e recunoaşterea pe care trebuie s-o avem.

Victor Ioan Frunză

Asta e o problemă a conţinutului solid, oriunde s-ar afla el. Când ai calitate, nu ai audienţă.

Eu îmi pun problema dacă nu cumva e greşeala mea. De foarte multe ori, în teatru, când n-ai public, s-ar putea să fie şi greşeala ta. Trebuie să găseşti un mod prin care să poţi să-i vorbeşti celuilalt. De ce nu vine să ne vadă lumea? Acum e un clişeu, că toate sălile sunt pline. Să ştiţi că nu e chiar aşa! Sunt pline la anumite spectacole şi la anumite teatre. Pe de altă parte, nici nu s-au înfiinţat teatre, chiar dacă un teatru nu costă chiar aşa de mult. Dar, la nevoile Bucureştiului, faptul că avem 11 teatre, cu tot cu circul, e puţin.

Lipsa de unitate în breaslă vine şi din teama unor artişti care s-ar putea vedea excluşi de la ediţiile viitoare ale premiilor?

Categoric! Evident, acei oameni care tac se gândesc şi la carieră, la existenţa de zi cu zi sau chiar la pensie (acele pensii si gratificaţii care sunt acordate prin intermediul UNITER). Nu-i judec. E şi o formă de laşitate. Dar e şi de înţeles: chiar ieri, după apariţia unui interviu despre Galele UNITER, o distinsă cronicăreasă m-a ameninţat cu „cariera“, o alta a renunţat să mai scrie despre „Mutter Courage“, deşi îmi spusese cât de mult i-a plăcut spectacolul… Există multe riscuri când spui adevărul despre tabuurile teatrale din România.

Mie mi-ar fi fost greu să rezist dacă n-aş fi avut şansa să fiu cunoscut şi înainte de UNITER, pentru că, da, a existat viaţă şi înainte de UNITER! Sau dacă n-aş fi avut-o alături pe Adriana Grand, cu care fac o echipă. Ce poţi să crezi, în momentul în care, atunci când ai premiera cu „Familia Tót“ ţi se spune că spectacolul nu poate să intre în selecţie şi apoi e nominalizat acum, deşi a avut premiera în 2011?

Când am programat „Îngeri în America“ – ce să vezi?! – komisia tocmai „pleca în provincie“… Când am făcut „Furtuna“, mi s-a spus că nu poate să intre în selecţie, pentru că spectacolul nu este produs de un teatru. Se găsesc întotdeauna pretexte.

Spuneaţi într-un interviu: „Dacă aţi asista vreodată la o descindere a unui selecţioner al Festivalului Naţional de Teatru aţi vedea «Revizorul» mai tare decât aici, la Teatrul de Comedie“. Aţi sesizat reflexe asemănătoare şi în comisia pentru Gala UNITER?

Da, la domnul Cocora, la domnul Morariu. Excepţiile sunt mai uşor de găsit. Şi nu ştiu cum se întâmplă, dar, cum ajung acolo, brusc capătă accente gogoliene. După ce pleacă, devin oameni. Dar, cât sunt acolo, îşi imaginează că pot îndrepta arta. Ăsta e un fel de complex pe care îl dezvoltă, alături de un anumit vocabular. Ori, ei trebuie să fie doar nişte colegi, care vin să vadă un spectacol, pur şi simplu. Iar când îşi exprimă părerea trebuie s-o facă cu umilinţă şi cu frică.

Dacă aş face parte dintr-un astfel de juriu mie mi-ar fi ruşine să spun că un actor e mai bun decât altul sau că un regizor e mai bun decât altul. Cine dracu’ sunt eu ca să-l pot premia pe celălalt? Şi cine dracu’ sunt ei ca să-i excludă pe unii şi să-i admită pe ceilalţi?!

Victor Ioan Frunză

Criticul trebuie să se exprime, aşa cum spunea şi filosoful Kant, în „Despre frumos şi bine“, prin cărţi şi analize, nu prin atribute – bun, rău, slab. Dacă citiţi cronici, veţi vedea că au aprecieri de natură fiziologică – „s-a oprit nodul în gât“, „n-am mai putut să respir“, „publicul a urlat de plăcere“. Nu trebuie să scriem aprecieri encomiastice asupra aceloraşi şi aceloraşi persoane. Culmea este că unii dintre cei foarte lăudaţi se pretind a fi persecutaţi. Sunt plini de premii, dar se declară persecutaţi.

Criticii de teatru au observat absenţa spectacolului „Îngeri în America“, de la Teatrul Metropolis, din lista de nominalizări. De ce credeţi că acest spectacol nu a prins nominalizările?

Spectacolul nu a fost selecţionat, deşi nu a fost văzut. Un komisar, din cei trei, a văzut jumătate din spectacol. Deşi spectacolul s-a jucat de 24 de ori, adică de două ori pe lună, în acea perioadă, ei nu au venit, deşi puteau veni din simplă curiozitate intelectuală. Piesa a fost pentru prima dată reprezentată integral în România şi este o capodoperă a secolului XX. Puteai veni măcar să asculţi textul.

În momentul în care şi-au dat seama de povestea asta, mi-au nominalizat un spectacol din 2011, „Familia Tót“, şi profit de acest lucru ca să mă autodenunţ! Apoi, domnul Morariu „a sărit la bătaie” cu noi, după care „a sărit la bătaie“ şi la nişte doamne, pentru că aşa-i la komisari.

Cum ar putea fi rezolvate câteva probleme care apar în fiecare an, în preajma nominalizărilor la Premiile UNITER?

Eu am cerut să fie o dezbatere, nu neapărat publică, ci am cerut să stăm între noi şi să vedem de ce s-a ajuns la toate astea. Am putea discuta detaşat despre faptul că lipsesc practicienii din comisiile de nominalizări. Un practician ar putea judeca mult mai bine nişa lui. De ce se ajunge aici? De ce am ajuns să nu se umple, în ultimii ani, nici măcar studioul televiziunii? De ce au ajuns să organizeze gala la Iaşi? Pentru că la centru nu mai au susţinere. Să vedeţi ce greutate o să aibă gala când o s-o facă la Chişinău…

Mai mulţi actori se gândeau să spargă monopolul Premiilor UNITER printr-o gală mai vie, ca show de televiziune, dar şi mai transparentă ca sistem de nominalizări. Credeţi că un asemenea demers ar avea succes?

Cred că da. Eu mă număr printre întemeietorii uniunii. UNITER a avut şansa preluării unui capital, şi la propriu, şi la figurat, şi a dezvoltării într-o perioadă în care lucrurile erau mult mai permisive. A te apuca acum să spargi acest monopol şi să înfiinţezi o organizaţie paralelă, ar fi foarte greu. Care creator şi-ar lăsa preocupările ca să identifice sponsori şi să muncească foarte mult? De aceea, uniunea ar trebui să fie generoasă.

În alte ţări, pentru domeniul economic, sunt legi antitrust. Din postura asta de mastodont ar trebui să fie mai generos UNITER-ul. Ideea ar fi ca acest bloc de tip sovietic să cedeze o parte din prerogativele lui, să democratizeze situaţia, pe o bază a înţelegerii şi a raţionalităţii.

Se spune de multe ori că domnul Caramitru (n.r. – Preşedintele UNITER) nu se amestecă. Probabil că aşa este, dar există şi servitutea voluntară; nici nu trebuie te amesteci dacă faci combinaţia Mircea Morariu-Maria Zărnescu. Se ştie care e rezultatul.

Victor Ioan Frunză

Fotografii: Petrică Tănase (Petrică Tănase Photography)

03
/12
/14

Continuăm seria dedicată tinerilor artiști cu o extraordinară actriță de teatru și de film, scurt (ați văzut „Vaca finlandeză” a maestrului Gheorghe Preda?) și lungmetraj, voce de desene animate (mama lui Zumzărel de pe Disney Channel, cine credeați că e?), zână ursitoare la petreceri pentru copii, cu o bogată carieră în orașul București.

02
/12
/14

Pe 3 decembrie 2014 se împlinesc 23 de ani de la moartea lui Petre Ţuţea. Ziarul Metropolis vă prezintă 23 de citate ale filosofului şi eseistului, publicate în cartea „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea“, apărută la Editura Humanitas.