Victor Morozov: „E de datoria criticului să semnaleze aspecte ale filmelor care scapă adesea ochilor neavizați”
https://www.ziarulmetropolis.ro/victor-morozov-e-de-datoria-criticului-sa-semnaleze-aspecte-ale-filmelor-care-scapa-adesea-ochilor-neavizati/

INTERVIU „E de datoria criticului să semnaleze aspecte ale filmelor care scapă adesea ochilor neavizaţi”, spune criticul de film Victor Morozov, care studiază în Franţa şi care, la doar 21 de ani, deţine rubrica de cronică de cinema în revista „Dilema veche”.

Un articol de Ionuţ Mareş|7 August 2019

Victor Morozov este născut în 1998 în Tulcea. La finalul liceului, a plecat în Franţa, la Grenoble, unde acum este student în Anul 3 la “Artele spectacolului” (teatru & film).

Scrie critică de film în revista “Dilema veche”. A colaborat cu “Bookhub.ro”, “Film Reporter”, “Dissolved Magazine”, “Revista Vatra”, “Observator Cultural”, “Acoperișul de Sticlă”, “Film Menu”, “Ziarul Metropolis”.

În acest an, a primit Premiul “Ion Cantacuzino” pentru publicistică cinematografică din partea Asociaţiei Criticilor de Film din cadrul Uniunii Cineaştilor (UCIN).

Într-un interviu pentru “Ziarul Metropolis”, Victor Morozov vorbeşte despre studiile de la Grenoble, despre mediul cinefil unic din Franţa şi despre rolul criticului de film.

Ionuţ Mareş: De ce ai ales să studiezi în străinătate şi în special în Franţa, şi nu în România?

Victor Morozov: Simplu spus, pentru că vorbeam bine limba franceză. Am avut noroc să studiez în liceu cu o doamnă profesoară devotată, care m-a pregătit intens, fără să îmi ceară nimic la schimb, ani buni. De dumneaei se leagă cele mai pasionante amintiri și ore petrecute în școală. În fond, dumneaei îi datorez totul.

Deci aș putea spune că pasiunea mea principală în anii liceului a fost limba franceză – și cred că pe mulți elevi care, ca și mine, mergeau la olimpiada națională de franceză, la concursuri și prin tabere francofone, i-a bătut gândul să urmeze facultatea în Franța, dacă nu cumva chiar o urmează. Altă țară de studiu nu am luat în calcul – îmi doream pur și simplu să trăiesc în Franța, să îmi fac un rost acolo, și asta nu dintr-o revoltă față de ce se întâmplă în România (sigur, între timp m-a cuprins și pe mine dezgustul).

Însă felul în care priveam Franța din dormitorul meu tulcean era profund deformat – sau mai bine spus incomplet: mai toate referințele mele erau tributare culturii franceze, fantazam ascultând Jean-Jacques Goldman și Patrick Bruel, treceam des pe la Librăria Kyralina, autorii mei de căpătâi din primii ani de liceu – Mathias Énard, Kamel Daoud, Amin Maalouf – erau, bineînțeles, francofoni, iar în zona filmului de artă am pătruns pe poarta „Nouvelle Vague”. Privirea turistului entuziast diferă de privirea studentului intrat în miezul lucrurilor: uneori mă apucă nostalgia după fantasmele inocente ale acelor ani, dar nu regret nicio clipă mutatul în Franța.

De ce ai ales studiile de cinema?

Cred că e timpul să trec și în scris o anecdotă pe care o mai povestesc la răstimpuri: eram la finalul clasei a 11-a și în Tulcea avea loc Festivalul de Film Pelicam. La un after-party într-un loc foarte şic din oraș, cu multă lume bucureșteană și beculețe roșii, prietena mea Andreea Chiper, care în acel an făcea parte din juriul elevilor, m-a prezentat Ilenei Bîrsan (coordonatoarea acelui juriu) și lui Dragoș Marin (critic de film – n.r.), care, apropo, e și el tulcean. S-a legat o conversație frumoasă între noi. Mai ales Dragoș știu că ne-a cântat în strună atunci liceenilor de noi, ne-a întrebat ce regizori urmăream, eu am vorbit de Arnaud Desplechin (pe care îl descoperisem cu ceva vreme înainte), el a fost dat pe spate…

A fost o seară foarte frumoasă, care s-a prelungit destul de târziu în noapte. Să discut așa, de la egal la egal, cu un critic de film a fost, ehei!, o experiență. Mereu cînd mă reîntâlnesc cu Dragoș evoc acea seară. Uneori mai adaug de la mine, mai umplu goluri din memorie, dar un lucru e sigur: când am ajuns în noaptea aceea acasă știam că vreau să studiez Film.

Cum ţi s-au părut aceşti doi ani de studii la Grenoble, raportat la aşteptările tale?

Am aterizat în Grenoble fără să știu mare lucru, urmând câteva ponturi. În final s-a dovedit că am avut noroc. Trebuie să spun însă că la Grenoble n-am studiat doar cinema, ci – foarte precis – Artele spectacolului, adică teatru și film. Asta pentru că în clasa a 12-a am câștigat un concurs de dramaturgie și am avut o perioadă de ezitare, iar specializarea de la Grenoble cuprindea ambele direcții de studiu. În primul an chiar cred că am făcut mai mult teatru decât cinema, ceea ce m-a frustrat întrucâtva, fiindcă deja îmi alesesem calea…

În Franța nu există admitere la facultate pe bază de selecție (decât în Marile Școli, care au un mod de funcționare diferit), ceea ce reprezintă o șansă nesperată pentru mulți tineri defavorizați, dar antrenează în contrapartidă o scădere a nivelului de predare. Noțiunile din teatru s-au dovedit foarte utile, dar altceva aveam eu în vizor: din fericire, am întâlnit acolo profesori de film care nu au lăsat garda jos, ba chiar au perseverat în a ne introduce, în ciuda nivelurilor noastre de pregătire dintre cele mai eclectice, spre zone geo-politice îndepărtate și tipuri de cinema provocatoare: Sharunas Bartas, Nicolas Klotz & Elisabeth Perceval, Pierre Creton, Ghassan Salhab, Tariq Téguia.

În momentele cele mai grele de heimweh mă consolam știind aproape astfel de oameni devotați unei anumite concepții despre profesorat, care m-au sfătuit oricând am avut nevoie și cu care sper să continui colaborarea. Ei m-au motivat cel mai bine și mi-au dat încredere că am ales corect.

Cât de mult au contat în formarea ta de critic de film mediul cinefil recunoscut din Franţa şi sistemul dezvoltat de cinemateci şi cinematografe de artă de acolo?

Chiar și în ce privește Grenoble, care e în fond un orășel, n-am dus-o deloc rău: 3 cinematografe de artă, o cinematecă. Cum titra și articolul din Cahiers du cinéma scris de Nicolas Azalbert și consacrat climatului cinefil din oraș, Grenoble : au bout de chaque rue un cinéma.

Hai să spunem așa: cât eram în Franța, mergeam de vreo 4-5 ori pe săptămînă la cinema, încercam să rămân la curent și cu teatrul – ca anecdotă, eu am văzut spectacolul Gianinei Cărbunariu Artists Talk la Lyon! Deci e limpede că oferta culturală de-acolo a contat enorm în formarea mea: cei mai mulți bani și cele mai multe ore s-au dus prin sălile obscure.

Franța e în mod real o excepție culturală și s-a luptat pentru a-și păstra diversitatea opțiunilor din cinematografe, împotriva imperialismului hollywoodian care voia să niveleze tot: să ai l’embarras du choix săptămânal în privința filmelor de autor care pot fi văzute în cinematograf e un sentiment bizar și unic – negociezi cu tine însuți ce filme să vezi, la care filme să renunți, vizionatul devine un ritual în sine.

Cozile „la film”, anunțul cum că c’est complet (nu mai sînt locuri), efervescența retrospectivelor și entuziasmul pentru filmul independent, prezent pe scară largă chiar și în rândul celor care nu sunt implicați direct în domeniu – toate aceste lucruri fac parte din cotidianul de acolo.

În Franța am asistat la un dialog între Mati Diop și Kevin Jerome Everson, figuri esențiale din rândul cineaștilor de culoare. Am văzut, într-un cinema plin din Lyon, Le Livre d’image al lui Godard, cu Claire Denis și Alex Descas în sală. Am văzut filme de Robert Kramer, Lisandro Alonso, Jean-Daniel Pollet programate de filosoful și teoreticianul de film Pierre-Damien Huyghe într-un ciclu numit Cinéma/Odyssée, la Cinemateca din Grenoble.

Am văzut One + One, documentarul lui Godard despre The Rolling Stones, într-o copie 35mm prezentată de regizorul César Vayssié alături de propriul său documentar, Ne travaille pas, într-un double bill. Am văzut chiar și Crulic, filmul Ancăi Damian, tot la Grenoble. Am văzut un singur film singur în sală – Napalm al lui Claude Lanzmann, în miezul zilei.

Tocmai posibilitatea accesului la astfel de rarități, dar mai ales faptul că există interes pentru ele, justifică și galeria extinsă a cineaștilor dezbătuți, predați în școli, incluși în canon: DVD-uri, focus-uri, festivaluri care propun un anume tip de cinema rar și pretențios (în sensul bun al cuvântului) – FIDMarseille, Entrevues Belfort, Cinéma du Réel, Festival des 3 Continents – mereu va exista oportunitatea să (re)vezi un clasic sau să descoperi vreun nume obscur, dar – bineînțeles – inconturnabil.

 Cum ţi se pare critica franceză de film?

După un tur de orizont prin literatura de specialitate americană – Placing Movies a lui Jonathan Rosebaum, găsită întâmplător pe un raft al bibliotecii la Grenoble, a fost o lectură fundamentală –, am revenit la critica franceză de film, singura care mă preocupă și m-a preocupat pe termen lung: Cahiers du cinéma e revista care m-a ghidat, de când am descoperit-o (acum câțiva ani, când se găseau exemplare la Cinema Elvire Popesco) și până acum, aproape fără întrerupere. Încă îmi amintesc bine primul număr pe care l-am cumpărat: decembrie 2015, purtând pe copertă un desen fabulos semnat de Luz, desenator la Charlie Hebdo.

Mă întorc la Cahiers de câte ori am un dubiu cu privire la scrisul meu – adică foarte des – sau pur și simplu de câte ori mă satur de recenziile plicticoase găsite mai peste tot în rest – adică și mai des. Încerc să nu fiu mimetic, dar uneori mă inspir din felul lor de a pune problema: îmi e destul de limpede că, în materie de stil, de savoare a textului, de verdicte explozive care totuși să stea în picioare, sunt cei mai buni.

În Franța există însă numeroase reviste de cinema pasionante, mai puțin cunoscute, care și-au găsit o nișă: Trafic (fondată de Serge Daney și Jean-Claude Biette), unde publică mai ales nume „din garda veche” – Raymond Bellour, Sylvie Pierre, Narboni, Comolli –, o revistă cu ținută intelectuală înaltă, compusă mai ales din texte cu tentă eseistică. Vertigo a fost, de asemenea, o publicație foarte serioasă – care din păcate a fost întreruptă, sper că nu definitiv, în 2015. Débordements, o revistă online cu linie editorială ceva mai asumat-politică, doar ce a ieșit în print cu primul număr. Ca să menționez doar câteva.

Francezii îmi par în continuare că au o scriitură foarte „intimă”, „senzuală”, cinefilă atunci cînd vine vorba de analiza unui film – poate faptul se datorează proximității lor cu sala de cinema… Recomand la grămadă câteva condeie de urmărit: Jean-Paul Fargier, Dork Zabunyan, Luc Moullet, Robert Bonamy, Jean-Luc Nancy.

P.S. Cel mai recent număr al revistei Film Menu include și două eseuri dedicate unor reviste de cinema franceze.

De ce îţi place să fii critic de film, să scrii despre cinema?

Am deprins de mic obiceiul scrisului  – țin activ încă din clasa a 5-a un blog pe care uneori mai postez, din păcate în ultimul timp foarte rar. Am ajuns încet-încet, după o mulțime de alte topic-uri, să scriu recenzii, mai întâi despre cărți, apoi – cu încă și mai mare plăcere – despre cinema.

Am o oarecare facilitate în scris, dar petrec mult timp, mai mult decât cu scriitura propriu-zisă, cizelând pe margini. Încerc să scriu cât mai cursiv (spre deosebire de începuturi, cînd tindeam să disec obiectul discutat și nu-mi păsa de fluență) și îmi doresc ca textele mele să transmită câte ceva din plăcerea vizionării și a scriiturii și înspre cititor. Pe de altă parte, evit pe cât posibil textele plate, aride, scrise fără o minimă grijă a formei – poate și pentru că am convingerea, pe urmele lui Rosenbaum, ale lui Manny Farber și ale altora, că critica de film e și ea o artă.

Altminteri, cred că e de datoria criticului să semnaleze aspecte ale filmelor care scapă adesea ochilor neavizați, dar care – în același timp – se regăsesc în mare parte dintre cele mai interesante propuneri de cinema de azi și, în fond, de ieri. Încerc să plasez în centrul preocupărilor mele filme care explorează, sub diferite forme, porozități existente între documentar și ficțiune, dispozitive autoreferențiale, feluri distincte de a îmbrățișa priviri, gesturi, corpuri, raporturi între montaj și schițarea unui teritoriu etc. Sunt chestiuni aflate în discuție de la începuturile cinemaului – dar au rămas la fel de actuale și azi.

Care crezi că este acum rolul unui critic de film?

Încerc să nu fiu pesimist și amar: încă mai avem nevoie de critici de film, încă mai există posibilitatea unui dialog între critici și regizori, între critici și public. Nu vreau însă nici să-mi fac iluzii: am impresia că în România dialogul ăsta a devenit tot mai restrâns, tot mai periferic, tot mai sincopat, tot mai orientat spre PR – textele, dacă mai există outlet-uri care să le accepte, sînt tot mai scurte, tot mai prost scrise, făcute mai degrabă în scopuri publicitare, dar nimeni de la noi nu pare să deplângă absența analizelor profunde și a cronicilor pe care chiar să vrei să le citești până la capăt.

În unele locuri – la noi nu prea, fiindcă ne zbatem pentru foarte puțini spectatori și încă și mai puțini cititori, dar în Franța, în SUA… – critica poate realmente să facă ceva în sprijinul filmului de artă. Parafrazez o idee mai veche a criticului Serge Toubiana: în ziua de azi, ca și ieri, există anumiți regizori – Haneke, Lanthimos, Zviaghințev, Pawlikowski și alții –, care se pot lipsi fără probleme de critică. Dialogul cu publicul, atît cât e el, în cazul celor de mai sus, figuri pompate iar și iar prin mari festivaluri, se face pe deasupra criticii, independent de ea. În privința audienței, filmele unor astfel de regizori sunt asigurate din start.

Pe de altă parte, trăim vremuri incredibile pentru cinemaul independent: s-au dezvoltat atâtea platforme VOD online, există DVD-uri, festivaluri de nișă. Accesul la rarități e mai înlesnit ca oricând, și fix aici e zona unde ar putea interveni criticul.

În noianul imens de posibilități, din care uneori poate fi greu de triat, criticul poate – sau chiar trebuie – să orienteze publicul șovăielnic. Legată de această idee e și încrederea mea că, în cazul unui film mai mic, fără nume sonore în distribuție, fără mijloace grosolane de publicitate, care riscă să iasă de pe radare – cum a fost la noi Amanda, de pildă, sau chiar Leto, criticul mai are un cuvânt de spus, mai poate aduce câțiva spectatori în sală.

11
/12
/17

SPECIAL Anul 2017 nu a fost nici rău, dar nici extraordinar de bun pentru cinematografia română - nici un foarte mare film. 20 de filme de ficţiune lansate în săli, trei documentare bune, câteva prezenţe în festivaluri (însă fără Cannes), surprinzător de multe debuturi şi câţiva actori foarte tineri şi promiţători.

01
/06
/17

PREVIEW Începe a 16-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca (2-11 iunie). Pentru că la un eveniment cinematografic atât de mare este esenţial să ştii ce filme vrei să vezi sau merită văzute, Ziarul Metropolis vă propune un ghid.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

30
/11
/14

Daniela Apostol. 37 de ani. O fiică de 18 ani, Laura. Un festival de film documentar de 3 ani, Docuart Fest (primul slogan - „Cele mai frumoase povești sunt adevărate”). Și o pasiune pentru povești și tradiții care o urmărește și când merge pe stradă.

22
/09
/14

Proiectul "Fotografie în versuri și muzică" înseamnă ilustrarea unei poezii atât prin imagini, cât și prin pasaje muzicale originale, care să reflecte tema creației literare atât vizual, cât și auditiv.

30
/08
/14

Eugen Doga va susține primul său concert în aer liber la București, duminică, 31 august, la ora 18.00, în Parcul Titan. Cele mai frumoase compoziții ale sale vor putea fi ascultate în cadrul Zilei limbii române, eveniment organizat de Centrul Cultural Casa Artelor, al Primariei sectorului 3.

27
/08
/14

Suntem o societate de consum în care rareori produsele pe care le cumpărăm ne trebuie cu adevărat. Ignorăm propriile puteri și ne lăsăm controlați de reclame ascunse sub un concept. Ce facem când teatrul ne aduce toate aceste elemente pe scenă?

Page 2 of 41234