Victor Rebengiuc: O să mor tot în comunism! Credeam că nu
https://www.ziarulmetropolis.ro/victor-rebengiuc-o-sa-mor-tot-in-comunism-credeam-ca-nu/

Pe 6 octombrie, la Librăria Humanitas a avut loc o întâlnire deschisă cu actorul Victor Rebengiuc în cadrul Întâlnirilor Yorick. Într-o sală arhiplină, artistul a vorbit despre România de azi, despre motivele care l-au făcut să nu accepte să filmeze în „Moromeţii 2” şi despre „generaţia de aur”.

Un articol de Monica Andronescu|8 Octombrie 2017

Despre lumea în care trăim

Vă mulțumesc că ați venit aici, nu știu ce așteptați de la mine, pentru că îndemânarea mea nu este în a vorbi în public și de a exprima fel de fel de idei, ci sunt obișnuit să joc pe scenă, acolo mă pricep cât de cât, și în fața aparatului de filmat. Nenorocirea este că sunt destul de bătrân și, de la o vârstă destul de fragedă, de pe la 13 ani, trăiesc în comunism… Și nu-mi place asta. Nu m-am împăcat cu comunismul. A existat o scurtă perioadă, de încercare de a uita comunismul și de a trece la lucruri mai plăcute, dar văd că în ultima vreme, se insistă să ne întoarcem din nou în perioada comunistă. Lucrul ăsta mă enervează și nu cred că merităm așa ceva. Toată conducerea țării e formată din niște semidocți, niște oameni fără pregătire, care, pentru noi cei care mai citim o carte și mai știm ce se întâmplă în lume, nu sunt buni. Asta mă enervează cel mai mult: comunismul și PSD-ul.

Despre noua și vechea cenzură

Reînvie cenzura. În forme economice mai ales. Îl arunci pe om afară, rămâne pe drumuri, n-are ce să mai mănânce. Și situația asta te obligă până la urmă, te tentează cumva… Cenzura există și acum, a existat și atunci. Sunt filme care au fost interzise. Filme în care am și jucat. Filmul lui Lucian Pintilie, „De ce trag clopotele, Mitică?” a stat zece ani închis, n-a putut să fie văzut de nimeni, a fost interzis. De-abia în ’90 a putut să fie văzut. „Faleze de nisip” al lui Dan Pița, la fel, a fost interzis. Apropo de asta, mi-aduc aminte o poveste… comică. Filmul lui Pița a fost invitat pe banii organizatorilor la Manila, în Filipine. Acolo filmul a avut succes, a fost bine primit. Organizatorii, ne-au plătit drumul, masa, cazarea, dar trebuia să schimbăm avionul. Și m-am dus la tovarășa Suzănica Gâdea, ministra Culturii. „Doamnă, uitați, avem de mers la festival, reprezentăm România, dați-ne și nouă să cumpărăm 5 dolari, 10 dolari, să avem și noi să bem un ceai, o apă, că trebuie să stăm pe aeroport o noapte.” „Dragă”, mi-a răspuns, „să vă luați apă minerală la voi!” Zic: „Doamnă, mergem dincolo de Ecuator, altă climă, altă alimentație, ne-apucă o durere de burtă, să avem și noi un ban…” „Dragă, să vă luați Mexafon cu voi… Mie tovarășul mi-a spus să nu dau valută, nu dau valută…” Noroc că am avut un vecin care era marinar de la care am cumpărat 100 de dolari. Era în 1983…

Despre filmul românesc de ieri și de azi

Filmele cele mai bune care s-au făcut în perioada comunistă și care au rămas până azi sunt ecranizările făcute după opere literare. Erau oameni foarte talentați. Dar și acum sunt. Filmele românești sunt premiate peste tot în lume. Poate atunci erau niște scenarii mai bune, pentru că erau opere literare.

Publicul românesc nici înainte nu era foarte prezent în sălile de cinema la filmele românești. De exemplu, la „Moromeții” înainte de Revoluție nu intra nimeni să-l vadă: „A, un film cu țărani, lasă-ne dom’le!” Și de-abia după ce s-a dat la tv și-a câștigat notorietate. Nu știu dacă Moromete e cel mai bun rol al meu, dar, în orice caz, e cel mai popular. Și șoferii de taxi îmi zic când mă urc în mașină: „Ia uite, Moromete…” Toată lumea e fericită că intră Moromete în taxi… nu mai merge cu căruța…

Despre „Moromeții”…

N-am acceptat să filmez la noul „Moromeții” din două motive. Sigur că am fost tentat să reiau rolul, dar… filmul se face în comuna Talpa, din Teleorman, o comună destul de izolată. Când am filmat eu la „Moromeții” veneam în fiecare zi de la București cu mașina și plecam după filmare în fiecare zi înapoi. Ei da, dar eram cu 30 de ani mai tânăr… Acum n-aș mai fi putut să fac asta. Și după ce am semnat contractul, l-am sunat pe Stere și i-am zis că n-o să pot face asta.

Iar al doilea motiv a fost că a schimbat distribuția. Dacă rămânea distribuția din prima serie, era altceva. Ei erau băieții mei, fetele mele, nevasta mea, era o justificare de vârstă între noi. Acum i-a coborât pe toți cu 30 de ani, deci băiatul care-l joacă pe Nicolae, are vreo 18 ani. Eu am 84, sunt străbunicul lui, nu pot să fiu tatăl lui în film. Și am zis că de ce să mă expun ridicolului. Cu părere de rău am renunțat.

Despre „generația de aur”

Faptul că ne-am numit „generația de aur” e o greșeală. Am fost o generație bună, e-adevărat. Dar pe vremea aia nu se găsea aur… E prea prețios spus „generația de aur”. Suntem generația ’56. Așa e mult mai corect. Cât despre tineri, nu trebuie să existe nicio panică. Există tineri foarte buni, foarte talentați, joc cu ei, repet cu ei. Suntem la fel. Suntem parteneri. N-am ce să le reproșez. Dimpotrivă, mă străduiesc să fiu la nivelul lor de pretenție față de mine. Și nu e ușor. Cantitatea de talent este aceeași.

Despre inflația de absolvenți de actorie

Sigur că e o nenorocire că sunt sute de absolvenți în fiecare an. Dar ei nu sunt absolvenți, cea mai mare parte dintre ei sunt oameni care și-au cumpărat niște diplome. Institutele astea private de teatru nu țin seama de talent, țin seama de cine plătește. Și UNATC la fel. Pentru că a intrat în nenorocirea asta de sistem Bologna, care nu e valabil pentru o școală vocațională, care se bazează pe talent și unde trebuie să lucrezi cu un singur student de dimineața până seara. În sistemul acesta universitar, vine profesorul, ține o prelegere două ore, pe urmă pleacă… Or, un student la actorie are nevoie să lucrezi cu el tot timpul. Dar așa s-au gândit că profesorii și conferențiarii vor lua un salariu mai mare… Asta e realitatea… Sunt oameni săraci profesorii, au nevoie de bani…

Despre mari întâlniri pe scenă

Am avut un mare noroc pentru că am fost contemporan cu niște oameni extraordinari ai teatrului românesc. Cu Lucian Pintilie, cu Liviu Ciulei, cu Radu Penciulescu, cu Vlad Mugur. Niște oameni extraordinari, mari artiști, care au sfârșit prin a fugi din țară. A existat o perioadă mai liberă în comunism, când cenzura se înmuiase bine de tot și existau spectacole senzaționale. Dacă voiai să mergi într-o seară la un spectacol erai într-o încurcătură serioasă, pentru că nu știai pe care să-l alegi. Oferta era atât de generoasă… Atunci a început să se știe că există teatru în România. Atunci mari creatori din afară au venit să vadă teatrul românesc. Și a început să fie invitat pe la festivaluri internaționale. Apoi, prin 1971 libertatea asta s-a cam sfârșit. Acesta a fost marele meu noroc, să joci în regia acestor oameni nu e puțin lucru. Liviu Ciulei a condus Teatrul Bulandra, a ridicat nivelul artistic al teatrului, contribuind și la ridicarea nivelului artistic al celorlalte. Se spunea că Naționalul este prima scenă a țării. Și eu ziceam atunci: Da, e prima scenă Naționalul, dar primul teatru e Bulandra!

Despre a fi sau a nu fi un mare actor

Eu îmi asum greutatea cuvintelor pe care le spun. Nu pot să spun despre mine că sunt un mare actor, nu eu trebuie să spun asta și, în orice caz, nu vreau să aud lucrul acesta pentru că mă deranjează. Nu-mi place zgomotul. Eu îmi fac treaba mea. Nu vreau zdrăngănele de mine. De ce sunt eu un mare actor? Cu ce sunt mai mare ca alții? În primul rând că eu nu sunt mulțumit de mine. La nici un rol nu am satisfacție deplină să zic: „Băi, ce bine-am jucat eu rolul acesta”. Tot timpul mă gândesc că poate se putea mai bine, că poate era o altă modalitate de expresie. În momentul în care mă îndoiesc de ce-am făcut, nu pot să spun că sunt un mare actor.

Despre implicarea artistului în viața socială

Artistul trebuie să se implice, e țara în care trăiește… Acum eu sunt prea bătrân să mă implic mai mult. Mai spun așa, din când în când câte ceva, dar sunt bătrân, nu pot să mă lupt mai mult, obosesc mai repede. Îmi pare foarte rău că lucrurile se întâmplă așa, nu mă așteptam să vină asemenea vremuri. Nu pot să-i văd. Când îi văd la televizor, mă sperii. Mă întreb ce caută acolo. E ceva îngrozitor ce se întâmplă. La ce nivel de cultură, de ideologie. Nici nu mai știu ce să spun despre asta, atât de supărat sunt. O să mor tot în comunism! Credeam că nu.

Despre moarte

Da, vorbesc cu lejeritate despre asta, gata se-apropie, e după colț, aici, poate să fie oricând. Eu sunt pregătit. Ce nu vreau – și o spun în gura mare – e să am sicriul expus la teatru. Nu-i nevoie. Ce să vezi acolo? Ce să vezi la un mort? Chit c-a fost actor. N-o să poată să mai joace… E mort și mort rămâne. O lumânărică și o floare pusă la intrarea teatrului e un omagiu mai important și mai puternic decât să vezi un mort pe năsălie.

Despre Revoluție

De la Revoluție țin minte sentimentul extraordinar de eliberare pe care l-a avut toată lumea, de împlinire neașteptată a speranțelor. Eu nu credeam c-o să mai scăpăm vreodată de Ceaușescu, nu-mi închipuiam cum o să fie. Mă întrebam ce o să se întâmple cu Adrian Păunescu, cu Corneliu Vadim Tudor, care era la revista „Săptămâna”. N-or să mai iasă din casă de rușine, mă gândeam eu, o să stea închiși acolo… Dar, o, Doamne… cine au fost apoi ăi mai mari politicieni și ăi mai mari deștepți în țara asta după Revoluție? Așa e lumea, nu avem ce face.

Despre aplaudatul în picioare

Nenorocirea e că la sfârșitul spectacolului, oricât de prost ar fi, toată lumea se ridică în picioare când aplaudă. Am fost la un spectacol îngrozitor de prost, la care s-a aplaudat în picioare, cu entuziasm. Asta mă surprinde neplăcut, că se aplaudă fără discernământ. În America rar durează aplauzele mai mult de un minut. E plăcut să fii aplaudat, dar eu nu mă dau în vânt. Nu fac un lucru pentru care vreau să mi se mulțumească. Fac un lucru care-mi place, e pasiunea mea, trăiesc pentru meserie și nu vreau mulțumiri. Sunt plătit pentru asta – prost, dar sunt plătit! Aplauzele sunt uneori un fel de obligație pentru spectator, nu vin spontan din faptul că apreciază ceva.

Despre a fi român

Ce înseamnă a fi român? Români suntem când ne vedem de treabă și facem o treabă bună, iar țara prosperă și totul merge bine. De ce să fiu mândru că sunt român? M-am născut în România, sunt român, dar asta nu e un prilej de mândrie pentru mine, ci de îngrijorare. Ce se întâmplă cu România și cu noi, cei care suntem în ea? Cum votăm? Până acum, n-a câștigat niciunul dintre cei pe care i-am votat. Votez mereu alții, ce să fac?

Susține cu un Like jurnalismul cultural!

Fotografii Mihaela Petre

09
/12
/18

TOP Am ales cele mai relevante filme românești ale anului, din cele 25 de titluri de ficțiune care au ajuns în 2018 în cinematografe. Nu a fost un an rău: cinema-ul românesc a continuat să impresioneze în festivaluri, iar unul dintre filme, „Moromeții 2”, a stabilit chiar un record de spectatori.

22
/11
/18

DANS PRINTRE CUVINTE Deschizi televizorul şi eşti bombardat cu o limbă română de multe ori aproximativă, citeşti ce-a mai rămas din presa scrisă şi se întâmplă acelaşi lucru. Iar pe reţelele de socializare e jale. Cui îi mai pasă azi, în secolul vitezei, de gramatică? Ziarul Metropolis îţi propune un joc nou de gramatică, fără să te scoată la tablă…

14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

24
/10
/18

TURISM CULTURAL Știam despre războiul de la Sarajevo din documentare, din filme, din presă. Imaginile cu clădiri în flăcări, cu oameni disperați, agățați de ziduri, cu bombe care explodează în plină stradă, cu oameni care suferă atroce, existau undeva în memoria mea de adolescentă, bine și adânc îngropate.

14
/10
/18

METROPOLIS SPECIAL Între 3 și 7 octombrie, pășeai prin Iași ca pe tărâmul literaturii. Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași transformase orașul în spațiul fermecat în centrul căruia întâlneai la tot pasul scriitori, iar dacă aveai noroc aceștia erau Jón Kalman Stefánsson, Jonathan Franzen, Veronica Roth...

25
/09
/18

TURISM CULTURAL Am participat la începutul lunii septembrie la al treilea congres internațional dedicat lecturii, desfășurat la Astana, în Kazahstan, prilej de rodnice întâlniri cu stepa Asiei Centrale. Iată ce am aflat – așadar, o dare de seamă.

09
/09
/18

Era cea mai lungă noapte a anului 1956, 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră a Spitalului „Central” din Bucureşti, după zece zile de speranţe şi disperări, Nicolae Labiş înţelegea că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea.

Page 1 of 1012345...10...Last »