Virgil Ogășanu: Cred că teatrul, ca și lumea, traversează o perioada grea
https://www.ziarulmetropolis.ro/virgil-ogasanu-cred-ca-teatrul-ca-si-lumea-traverseaza-o-perioada-grea/

Virgil Ogăşanu vorbeşte despre teatrul de azi şi teatrul de ieri, despre ce au însemnat şi cât au costat alegerile personale în comunism, despre o lume care s-a stins şi despre societatea dezorientată şi abulică în care trăim azi şi despre invazia analfabetismului.

Un articol de Monica Andronescu|11 Decembrie 2016

Virgil Ogășanu este Hagi Tudose, într-un spectacol pus în scenă de Dan Tudor, la Teatrul Metropolis, în această toamnă. O viziune nouă asupra textului lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, montarea propune un Hagi Tudose situat în… viitor. Un viitor care seamănă teribil cu România acestui moment. O discuție caldă cu actorul Virgil Ogășanu, petrecută într-o cabină de la Teatrul Bulandra, teatrul unei tinereți zbuciumate, o poveste despre teatrul de azi și teatrul de ieri, despre Bucureștiul de azi și Bucureștiul de ieri, despre „dansuri cosmopolite” în perioada comunistă și despre o dimineață mohorâtă în Piața Obor, la coadă la inimi de porc…

Premiera spectacolului „Hagi Tudose” a avut loc în această toamnă. Cât de actual mai este „Hagi Tudose” azi?

Cum să nu fie actuală când vedem că Mama proștilor e mereu gravidă, când Caritas-ul nu de mult era în floare, când există vrăjitoare și alte elemente de-astea ciudate pe care le vedem și la televizor, când sunt atâția oameni care se lasă păcăliți, oameni naivi, de multe ori mai puțin cultivați, alteori săraci, când cămătăria e în plină floare? Povestea asta cu oameni care sunt înșelați sub diferite forme mi s-a părut foarte actuală și ca un semnal de alarmă pentru cei care se lasă păcăliți de șmecheri. N-am vrut să fac un personaj cu pantalonii rupți, fără dinți, cu barbă, așa cum s-au mai jucat. Plus că ea nu e o dramă, e o comedie, care-și atinge, ca la „Revizorul”, foarte bine punctele esențiale. Nu m-a interesat partea cealaltă, de mizerie, de strânsul banilor cu unghii murdare, pentru că nu cred că mai interesează pe cineva. Pe mine partea asta m-a interesat. Caritas-ul a fost pentru mine un punct de plecare puternic. Mi-am adus aminte că am avut un coleg care-mi povestea: „Mi-am vândut rulota și cu banii ăia m-am dus la Caritas și i-am depus acolo și au fost atât de drăguți și m-au primit atât de frumos…” Ce drăguți au fost și ce frumos i-au luat banii… și ce drăguț i-au împachetat. Același lucru se întâmplă și aici. Ce frumos îi împachetează și-i păcălește pe toți Hagi Tudose!

Deci spectacolul și-a propus să fie o critică la adresa societății?

Da, absolut. A societății de acum. Pe vremea tinereții mele, lucrurile astea existau, dar parcă nu erau atât de evidente. Nu spun că nu exista camăta, dar poveștile astea cu vrăjitoare și argintul viu, parcă mai puțin, sau nu se știa despre ele. Oamenii parcă erau mai deștepți…

Ați cunoscut vreodată în viață un personaj care să-i semene lui Hagi Tudose?

Cum să nu? Și-n copilărie, și-n adolescență. Și-n școală. De altfel, acum în timp ce mă pregăteam pentru rol, m-am plimbat puțin și prin biografia lui Delavrancea… Și întâmplarea face că atunci când eram profesor la Universitatea Hyperion, care are sediul acolo, pe Calea Călărași, mă plimbam de multe ori pe la Delea Veche și Delea Nouă. Ei bine, acolo s-a născut Delavrancea, iar pe vremea aia, acolo era un sat. Dar ciudat este că înainte să știu că voi juca în acest spectacol, o perioadă destul de lungă am fost tentat să văd foarte multe materiale cu Bucureștiul de altădată. Dar asta se întâmplă frecvent în meseria noastră, să le atragi și să nu știi când ai nevoie de anumite informații. De exemplu, chiar aici, la sala asta, jucam „Răceala” lui Marin Sorescu. Eu îl jucam pe Mahomed. Sigur că am studiat mult, dar izvoarele erau destul de fragile. Definitoriu a fost, însă, pentru mine un element dintr-o stampă. Era Mahomed care mirosea o floare. Acela a fost personajul… Vă dați seama ce însemna să spună: „Omorâți-i”, în timp ce el mirosea o floare? Același lucru s-a întâmplat și la Hagi Tudose. Am studiat tot felul de povești legate de păcălitul oamenilor. Oamenii sunt necăjiți, amărâți, încă speră că dacă se duc la vrăjitoare li se face bine copilul sau se mărită fata, lucruri de-astea naive, care țin de educație… Din păcate, educația la noi suferă foarte tare. Și oamenii sunt dezorientați. Pentru asta am acceptat să fac acest rol, gândindu-mă la situația actuală din România.

Vorbeați de educație. Dvs ați fost profesor ani întregi, iar de curând ați renunțat…

Odată, de mult, am fost invitat să fiu profesor la UNATC de către doamna Eugenia Popovici. Iar eu i-am spus atunci: „Săru’mâna dar nu vin, pentru că nu știu încă pentru mine destule lucruri. Aveam vreo 40 de ani atunci. Mă gândeam foarte sincer cum pot să-i explic eu unui student, când încă eu caut… Și n-am acceptat. Au mai trecut vreo 11 ani și m-a rugat Geo Saizescu, atunci decan la Hyperion, să vin să predau acolo.

Și v-a convins că știți…

Nu, nu m-a convins că știu, i-am spus că încerc doar. În momentul când am intrat prima dată în clasă, am văzut vreo douăzeci și ceva de tineri acolo care mi-au zis: „Bună ziua, domnule profesor!”. Am crezut că am o sută de ani. Primele zile au fost frumoase, ne-am cunoscut, am vorbit. Și m-a atras felul cum mă priveau. Erau niște priviri de copii și m-am îndrăgostit de naivitatea lor și am rămas. Au trecut 25 de ani. Și am avut o plăcere nebună să lucrez cu ei, căutam texte, îi duceam la Muzeul Teatrului Național, la Muzeul Satului… Am jucat cu ei, am fost în festivaluri. Și în vara asta mi-a zis cineva: „Ai 25 de ani de când predai. Gata!” Și l-am ascultat. Nu-mi pare rău. Dar acești 25 de ani mi-au folosit foarte mult, am fost în priză, m-am verificat și eu, m-am bucurat când ei au început să înțeleagă ce e această profesie, care nu e o meserie oarecare, e arta actorului…

Vă amintiți cum au fost primii dumneavoastră ani în această artă a actorului?

Sigur că da. Mi-aduc aminte chiar de cum am ajuns aici, la Bulandra. Am dat concurs, cu Toma Caragiu, Gina Patrichi, Ion Caramitru… Când am intrat în cabina în care stăm noi acum, care pe atunci nu avea storuri, un coleg mi-a spus: „Vezi, acolo la etajul 2, e o nebună. Să te ferești să stai aici seara, că ea stă la geam și se uită cum se dezbracă actorii.” Și-acum am reflex să mă feresc din geam… Pe vremea aia, lumea arăta altfel, aici, pe strada asta, era o singură mașină, prin anii 60. Era mașina doamnei Bulandra, avea o Volgă dată de la Sfatul Popular. La ora 8 era în fața teatrului. Cine venea după ea era nenorocire. Acum nu mai e nimic din disciplina de-atunci. Acum, sunt actori care ajung la 7 fără cinci minute, intrând pe ușă gâfâind, să se îmbrace repede și spunând: „Am avut o treabă…” „Am avut o treabă” când ai spectacol eu nu pot înțelege.

N-a fost tocmai o perioadă roz cea în care ați început dvs să faceți teatru. De ce n-ați plecat din țară? Nu v-a tentat?

În 1969, am ieșit prima oară din țară la Florența cu „Leonce și Lena”, cu „Moartea lui Danton”, un festival de-o săptămână. În ziarele locale scria așa: „Capitala mondială a teatrului s-a mutat la București”. Unde sunt acele vremuri?! Am avut un succes extraordinar. Și apoi am fost la Edinburgh. După festival, am mers cu trenul noaptea să vedem Londra. Noaptea următoare aveam avion spre București. Și mergând prin Londra cu autobuzul, am văzut la un moment dat o cofetărie, cu o grădină de vară în care erau vreo 200 de oameni. Dar nu mâncau nimic, stăteau. Și eu am întrebat-o pe fata care era ghid: „Dar ce fac ăștia, n-au apărut încă prăjiturile?” Și ea zice: „Nu, ăștia sunt actori. Așteaptă poate vine cineva să ia vreo doi-trei din ei la vreo filmare.” Și în clipa aia am înțeles că dacă vreau să fac această profesie, locul meu este aici. Altfel, dacă voiam să fiu spălător de mașini, nu era o problemă… Acela a fost elementul definitoriu pentru mine. La ora 2-3 noaptea am aterizat la București. La ora 5 dimineața, eram la Obor la coadă să vedem ce se dă… După luminile Londrei, aici era un bec chior, amărât. Și s-au dat inimi de porc… Am venit acasă cu două pachete cu inimi înghețate. Cam așa era lumea noastră.

Momente de revoltă ați avut?

Da, erau prin ce făceam pe scenă, erau permanente. Pentru că asta era supapa. Dar nu puteai să lași un teatru în care erau niște actori extraordinari. A meritat sacrificiul…

Ce e defect acum în sistemul teatral și de învățământ?

Faptul că tinerii nu mai au unde să se formeze. Degeaba joci azi aici și mâine la Turda pentru niște bănuți, dacă nu mai există un animator. Noi am avut animatori extraordinari și pot spune că, în ciuda mizeriilor prin care am trecut, noi am avut noroc. Da, la început n-a fost ușor, am dormit în cabină, ca toată lumea. Aveam cabina 16, aici, la etaj, pe care o împărțeam cu Petrică Gheorghiu, Moțu Pittiș, Mircea Diaconu, Valentin Uritescu. Când intrai, era un fum teribil, să-l tai cu cuțitul. Ce credeți că vorbeam? Despre teatru… La fel la restaurantul Cireșica de peste drum. Discutam numai despre teatru. Ardeam pentru teatru. Asta era tot ce ne interesa.

Povestiți-mi un moment din acea perioadă pe care n-o să-l uitați niciodată.

Pe vremea mea era la modă twistul. Dar era un dans decadent, n-aveai voie… La Drept sau la Filozofie se făceau ceaiuri dansante, mergeam cu carnetul de student. Dacă luai o fată și o învârteai de două ori, venea unul cu banderolă, îți lua carnetul, te nota și a doua zi erai dat afară din facultate pentru dansuri cosmopolite. Noi, aici, la Bulandra, făceam dans scenic. Și am rugat-o pe doamna profesoară să ne învețe și pe noi twist. Ea ne-a zis că suntem nebuni și că ne dau pe toți afară dacă ne prind. Noi am făcut așa o mină tristă și dezamăgită și ea zice: „Bine, vă învăț twist, dar lecția noastră se numește „mișcări ale torsului”. Și așa am învățat twist. Cum să uiți așa ceva?

Dacă vă întoarceți în copilărie, care e prima amintire?

Venirea tatălui din război. Când m-am născut eu, tata plecase deja pe front. Aveam patru ani și eram la țară la bunici și mă jucam cu niște pui de găină. La un moment dat, am auzit prin spatele casei o căruță, care a oprit în fața porții. Și odată am auzit-o pe mama strigând: „Tilică!!!!” Și a apărut un tip într-o manta, cu mustață, și mama mi-a zis: „E tata!”, iar eu am sărit de gâtul lui. Mi-a adus niște avioane micuțe, din lemn, mi le-a făcut cadou? Și mi-aduc aminte că unul din cadourile din copilărie care mi-a plăcut cel mai mult a fost o minge care mirosea a portocale. O adusese un aviator american care aterizase în Severin. Nu m-am jucat cu ea, o miroseam tot timpul.

Cum arăta Turnu Severin în perioada aia?

Era numit „orașul pensionarilor”. Oamenii erau puțini, era un oraș liniștit, exista un corso pe care se plimbau, toată lumea se cunoștea cu toată lumea, iar în oraș erau difuzoare unde se asculta muzică și unde se transmiteau meciurile de fotbal. Și oamenii erau adunați acolo ciorchine. Imediat, era ieșirea spre Ada Kaleh, unde mergeai să mănânci dulceață de trandafiri.

Cum a apărut teatrul în lumea asta patriarhală din Turnu Severin?

În școală. Am jucat în „Mielul turbat”. Lumea mi-a zis că am talent, că ar trebui să dau la teatru. Tata voia să mă fac medic veterinar. Era bine… Ce cabinet aș fi avut acum! (râde)

Dar mai departe? Ce anume vă chema spre teatru?

Era o ieșire.

Ce-ați fi pierdut dacă nu făceați teatru? Dacă aveați acum cabinetul acela veterinar?

Cred că teatrul e o lume fascinată, e o cunoaștere în plus și a ta, și a oamenilor. Dacă nu te cunoști, nu poți să faci această profesie. Plus că trebuie să ai o sănătate de fier. Altfel, nu poți să faci profesia asta, pentru că e o muncă de miner. Așa a și fost socotită pe vremuri. E o muncă de uzură cumplită.

Spuneți că trebuie să te cunoști… Ce-ați aflat cel mai important despre dvs prin teatru?

Că sunt un timid în viața de toate zilele. Dar în profesie nu, acolo trebuie să ai curaj, să te arunci. Și m-am aruncat.

Ați străbătut atâtea epoci teatrale. Cum vi se pare teatrul acestei perioade?

Publicul încă e minunat… Încă vine la spectacole. Cred că teatrul, ca și lumea, traversează o perioada grea. Cum zice Shakespeare, e o oglindă a societății și traversează și el aceeași perioadă grea pe care o traversează lumea, cu tragediile, cu dramele ei, cu analfabetismul care începe să se instaleze. Nu cred că e ceva nou, dar e ceva mai multă dezorientare.

Ce ați pierdut și ce-ați câștigat de la momentul când ați început să faceți teatru?

N-am pierdut nimic. Nu pot să regret nimic. Probabil că altfel aș fi fost un simplu funcționar, un fel de Miroiu… Pe când așa am putut să cunosc lumea…

12
/11
/18

INTERVIU Violonist și violist, Max Baillie este unul dintre cei mai versatili muzicieni din Marea Britanie, fiind cunoscut pentru calitățile sale de interpret de muzică clasică, dar și pentru cele de compozitor, sau pentru colaborările sale în proiecte dance sau electronice. În aceste zile, concertează în România, în cadrul Festivalului SoNoRo.

04
/11
/18

Istoria pălăriilor Dădârlat începe la 1896, la Săliștea Sibiului. De atunci și până azi, pălăriile create de familia Dădârlat au traversat mai bine de un secol, reinventându-se de fiecare dată pentru a ține pasul cu timpul. Le-am regăsit, în aceste zile, în expoziția „100 de obiecte de design românesc”, găzduită de MATER.

26
/10
/18

… Dai la Teatru, spune Ioana Păun. Cum trebuie să fie teatrul? „Incisiv, relevant.” (Pentru relaxare există yoga și o zi la spa.) Ce să nu accepți? (Să ți se zică „Asta nu se poate, că deranjăm...”.) Cine să te placă? („Nu toată lumea, că doar nu te-ai făcut fotomodel!”).

11
/10
/18

Festivalul Internațional Astra Film, care are loc pentru a 25-a oară la Sibiu, între 15 și 21 octombrie, are în program 101 titluri, din care 56 de filme vor participa în cele 5 secțiuni competiționale. 11 documentare vor avea premiera mondială la Festival și 40 cea națională. Câștigătorii secțiunilor competiționale vor fi anunțați sâmbătă, 20 octombrie. Vă prezentăm un interviu cu Dumitru Budrala, director fondator Astra Film Sibiu.

27
/09
/18

Dacă până acum unele vise nu ți s-au îndeplinit, înseamnă că nu le-ai transformat în obiective, ar spune Andrei Roșu. Și dacă ai crezut că un om care aleargă maratoane (la Polul Nord) și înoată Canalul Mânecii e făcut din altă carne și alte oase... înseamnă că încă nu l-ai întâlnit pe Andrei Roșu.

Page 1 of 3112345...102030...Last »