Vlad Bîrzanu, actor: „Dacă rolul nu este ofertant, îl faci tu să fie”
https://www.ziarulmetropolis.ro/vlad-birzanu-actor-daca-rolul-nu-este-ofertant-il-faci-tu-sa-fie/

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI Angajat al Teatrului Anton Pann din Râmnicu-Vâlcea, Vlad Bîrzanu  are 24 de ani, o nominalizare pentru debut la Premiiile UNITER şi un entuziasm contagios, care îl poartă peste tot în ţară.

Un articol de Judy Florescu|12 octombrie 2014

Ne aflăm într-o clădire modernă cu aer de mall cultural, numită Teatrul Anton Pann, în care oamenii sunt veseli și primitori. Uitasem cum este aerul de provincie: oamenii îți zâmbesc când te văd și te întreabă dacă te pot ajuta cu ceva. Intrăm în sala de spectacol, micuță și cochetă precum o sală de școală și începe spectacolul dominat de o tinerețe exclusivă. La final, aplauzele nu mai contenesc și ne întâlnim cu toții în foaier, unde am minunata ocazie de a discuta cu Vlad Bîrzanu,  a cărui înfățișare de copilandru visător este imediat acoperită de mintea matură și practică. Întrebările pe care le am  pentru el sunt, o parte, pentru publicul din București, care nu îl cunoaște pe actorul Vlad Bârzanu, dar care îl poate vedea pe 25 și pe 26 octombrie, la Teatrul Național din București, jucând în spectacolul ,,Trilogia belgrădeană” (selectat în cadrul Festivalului Național de Teatru). Așadar, începem cu esențialul:

Din ce oraș ești și unde ai terminat?

Eu sunt din Baia-Mare. Am făcut facultatea la Cluj la clasa doamnei Miriam Cuibus. După aceea am făcut masteratul la București pe care l-am terminat anul acesta și în același timp m-am angajat aici la Teatrul Anton Pann din Râmnicu-Vâlcea. Acum sunt actor cu toate actele în regulă. (râde)

10468678_848938888472303_3443412081620540935_nDe ce ai ales să lucrezi la Teatrul Anton Pann din Râmnicu-Vâlcea?

N-am ales neapărat. Cumva eu cred că toate lucrurile care mi s-au întâmplat, care sunt foarte multe lucruri bune în ultimii doi ani, mi s-au întâmplat pur și simplu. Eu am ales să zic da la niște oportunități care au apărut și chiar a fost foarte mult noroc la mijloc zic eu. Când am terminat facultatea, a apărut propunerea de la domnul Roman, directorul teatrului, care mă văzuse într-un proiect cu facultatea la Mureș.

Ești printre cei mai tineri angajați?

Da, dar toți suntem destul de tineri pentru că suntem 11-13 actori care am terminat de doi, respectiv trei ani facultatea.  Cred că suntem unica trupă de teatru din țară care este atât de numeroasă cu actori proaspăt absolvenți. E puțin o pepinieră a actorilor de la Facultatea din Cluj, colegii mei fiind de la clasa domnului  Miklós Bács. Eu și o colegă suntem de la clasa doamnei Cuibus. Dar uite deja suntem trei generații de actori aici.

Cum este publicul din Râmnicu-Vâlcea față de cel din Cluj?

Nu m-am întâlnit foarte mult cu publicul din Cluj pentru că acolo mai mult am jucat în facultate, unde nu venea neapărat publicul care mergea la teatru. Erau mulți prieteni, mulți colegi de facultate, cum e la examene de obicei. În Cluj, facultatea de teatru nu are o popularitate atât de mare precum are U.N.A.T.C.-ul la București, pe care oamenii îl urmăresc. U.N.A.T.C.-ul are și o promovare mai puternică.

Ai fost nominalizat la UNITER pentru debut în 2013.

Da. Am fost nominalizat tot pentru un rol pe care l-am făcut într-un spectacol de la Teatrul Anton Pann, Visul unei nopți de vară în regia lui Botoș Bálint, cu care am mai lucrat la două spectacole și la unul dintre ele vom avea premiera pe 12 octombrie. Textul este o dramă a unei scriitoare japoneze. E un text destul de trist în care se vorbește foarte mult despre moarte, dar foarte frumos.10630764_860258750673650_5705495922415519072_o

Știi că la japonezi, dragostea se împlinește prin moarte, la Mishima am citit acest lucru.

Spectacolul se numește O înmormântare erotică de Yoko Ogawa în regia lui Botoș Balint. Aceasta este traducerea mot-a-mot a titlului din limba japoneză. În engleză titlul este Revenge (Răzbunare). Textul dramatizat de Raluca Sas-Marinescu se numește Vaccuum, pentru ideea de gol, de vid, de absență a ceva, dar văd că s-a ales totuși varianta originală a numelui din japoneză. E un text foarte frumos, în care se vorbește mult despre moarte, dar e foarte multă poezie în același timp. Cred că e un text emoționant. Spectacolul e construit pe niște linii simple și clare, destul de nemțesc, destul de riguros, unde iarăși ne jucăm cu convențiile, suntem naratori, apoi devenim personaje, povestea curge.

Schimbăm tot timpul între prezent și trecut. Sunt 11 povești care se petrec în același orășel în care totul pare aparent liniștit și frumos și totuși ascunde foarte multă tristețe și ciudățenie. Ajungem să fim într-un muzeu al torturii. Cunoaștem o femeie în vârstă care și-a omorât soțul și l-a îngropat în livadă, o mamă care și-a pierdut copilul. Tot felul de povești. Când am lucrat la el, a fost ciudată perioada aceea, adică ne-a afectat cumva textul. Ne-am seama târziu. Eram foarte agitați și era o stare între noi de care ne-am dat seama după ce am avut vizionarea și după ce s-au terminat repetițiile. Am zis uite ce ne-a făcut textul ăsta! Cumva e amestecat – e și foarte multă iubire în spectacol, și foarte multă moarte, e poezia foarte frumoasă a lui Yoko Ogawa.

Cum te simți înainte de spectacol?

Detest ziua spectacolului, fiindcă de obicei nu prea ai ce să faci altceva în afară de a aștepta spectacolul. Ai avut doi timpi de repetiții pe zi și după aceea brusc nu mai ai nimic și știi că trebuie să vină seara în care trebuie să faci tot ce ai făcut timp de 2 luni de lucru pe scenă. Așteptarea asta de obicei mă chinuie. Tot timpul îmi caut lucruri de făcut  și nu știu niciodată ce să fac înainte de spectacol. Nici nu știu cum să mănânc, ce să mănânc, la ce oră să mănânc. Dar apoi mergi la cabină și începi să te pregătești. E bine. După aceea e multă adrenalină înainte să se stingă luminile și vine spectacolul.

Și după aplauze, cum te simți?

Am avut tot felul de senzații după aplauze. De multe ori simți așa ca un gol, dar care nu știu dacă e o ușurare, dacă e oboseală, pe care o simți brusc sau e o tristețe că s-a terminat brusc un lucru frumos la care ai lucrat și în care ai investit mult. Sunt tot felul de stări după premieră.  Oamenii te bombardează cu păreri, dar apoi rămâi un pic cu tine și îți pui tot felul de întrebări.

Ce întrebări îți pui?

Te gândești dacă ai făcut bine ce ai făcut în spectacol. Eu sunt și foarte autocritic și mă judec mereu în tot ceea ce fac, iar asta e valabilă și în viața de zi cu zi. Dacă te urci pe un munte, nu zici, ok, acum să cobor. Stai și te uiți un pic prin jur. Cam asta e senzația.

Te întrebi ce urmează?

Da, asta e întrebarea, care cumva vine cel mai des și într-un fel e păcat, pentru că în același timp trebuie să te bucuri de moment.

Cum ați lucrat la Ești un animal,Viskovitz!?

La spectacolul acesta am lucrat foarte bine toți. Regizorul, Tudor Lucanu, a făcut actorie mai întâi, tot la Cluj la clasa lui Miklos Bacz. După aceea a jucat un an sau doi la Arad și după aceea a făcut regie la U.N.A.T.C. Am lucrat foarte bine el venind cumva din aceeași școală ca și noi, actorii, avem un limbaj comun și ne-am înțeles foarte ușor și repede. Am făcut spectacolul în patru săptămâni.

Ca la Londra. Nu ți se pare un timp bun?

Textul acesta nu e un text foarte dificil, adică nu a trebuit să stăm la lecturi, să decriptăm, să vedem despre ce e vorba și care-i pshilogia personajelor. Nu era atât de dificil din punctul meu de vedere, fiindcă sunt niște caractere destul de clare, iar tu cu regizorul vezi cum le îmbogățești, ce detalii pui și vezi cum le dai nuanțe. Deci, la un astfel de spectacol e un timp bun, dar în general, se fac spectacole într-o lună și jumătate două.

Care a fost scena la care ai lucrat mai mult din spectacolul Ești un animal, Viskovitz!?

La scena cu peștele am lucrat foarte mult, pentru că am căutat împreună cu Tudor forma în care să facem personajul acesta. E singura scenă cu un singur personaj și textul duce spre stand-up. Ne tot gândeam în ce direcție să-l ducem, ce să facem cu peștele acesta care vorbește despre dans. E coregraf. Dar cum e coregraful acesta?Am încercat și un profesor de fizică nebun care inventează tot felul de lucruri. Am căutat destul de mult, dar uite că până la urmă am ajuns la o formă ok.

Ai jucat vreo 4-5 roluri în seara asta, nu te simți epuizat?

Nu! Toate spectacolele de aici sunt solicitante, dar nici unul nu m-a făcut să mă simt epuizat. Încă nu m-am lovit de lucrul acesta și sper să nu mă lovesc de el. Dacă mă lovesc de el, sper să reușesc să-i găsesc cumva o soluție.

Cum a reacționat publicul la spectacolul Ești un animal, Viskovitz?

Sala a fost plină și la avanpremieră și la premieră. Noi sperăm să meargă tot așa. Avem un public foarte bun și drag nouă și invers, noi le suntem dragi, și ei ne urmăresc. Ne-ar plăcea să vină și mai mulți oameni ca să reușim să umplem sălile de fiecare dată. Și noi ne ocupăm de promovarea spectacolelor prin anunțurile de pe facebook.

Spectacolele au perioade predeterminate. Ce faci când se ți oprește un spectacol?

E ca în viață: la un moment dat se termină toate lucrurile și începi altele noi. Se înlocuiesc unul pe celălalt, dar cumva oricum nu le uiți niciodată. Ca orice în viață, rămân amintiri frumoase, chiar dacă nu se mai joacă. Tot timpul vorbesc de spectacolul pe care l-am făcut la Deva, se numea Inventatorul iubirii, era despre viața lui Gherasim Luca, făcut de Horațiu Mihaiu. Era un spectacol făcut pe teatru de imagine, cu Cornel Răileanu în rolul principal. Ne-am adunat o gașcă frumoasă la spectacolul acela. Se crease o atmosferă. De acel spectacol chiar îmi pare rău că nu se mai joacă. Dar în același timp nu poți să joci la nesfârșit spectacole. N-o să mai pot juca adolescentul de 15 ani peste 10 ani, că n-o să mă mai creadă nimeni.

988812_719097364789790_794183303_n

Cât de ofertant trebuie să fie un rol?

Dacă nu e foarte ofertant, te lupți să-l faci să fie, și dacă te lasă și regizorul, reușești să-l faci ofertant. Eu în Visul unei nopți de vară nu aveam un rol extraordinar, eram Flaut, unul dintre meșteri, aveam puțin text, eram prezent în toate scenele meșterilor, dar nu eram personajul principal în toate scenele acelea, erau Gutuie și Fundulea.

Am făcut rolul în 10 zile, pentru că intrasem pe înlocuire, eu și o colegă de-a mea. Am lucrat intens într-un timp foarte scurt și m-am înțeles foarte bine cu regizorul, Botoș Balint. S-a născut un personaj foarte simpatic care mie mi-e foarte drag și cu care am avut un succes la care nimeni nu se aștepta, mai ales la o nominalizare UNITER. Mă bucur, dar în același timp, am făcut un rol principal de 2 ore și jumătate și speram să fie acela puțin peste…

Cât din ce vedem noi pe scenă este meritul tău, al actorului, cât este meritul regizorului și cât este al textului?

Depinde cât este de ofertant textul în primul rând, depinde de cum te înțelegi cu regizorul, de câtă imaginație are regizorul, de câtă imaginație ai tu ca actor.Uneori vă completați foarte bine, raporturile sunt diferite de la spectacol la spectacol. Nu pot să spun că există o rețetă bazată pe procente. Fiecare are importanța sa în spectacol. La început nu exista regizor, el a apărut abia prin secolul XIX. În Anglia, de exemplu, cel mai important este dramaturgul, apoi regizorul, apoi actorii.

foto: Adi Bulboacă, Teatrul Anton Pann

 

13
/03
/15

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Din 2008 este actor, licenţiat al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică ,,I.L.Caragiale”. A jucat şi joacă la Nottara, Comedie, Mic, Foarte Mic, dar şi la Green Hours şi Godot. Luni, 16 martie 2015, la ora 19.30, Sala „George Constantin“ a Teatrului Nottara, Şerban Gomoi joacă în spectacolul „Mizantropul“ de Molière, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu.

07
/01
/15

Spectacolul „Happy End“, cu Raluca Aprodu și Tudor Aaron Istodor în rolurile principale se joacă la Godot Cafe-teatru. Regia spectacolului este semnată de Alexandru Bogdan, iar scenografia este creată de Silvana Bratu.

12
/12
/14

În primii 398 de ani de eternitate, Shakespeare a fost interpretat și mai ales reinterpretat până când cei mai naivi (o consistentă majoritate) ajunseseră să creadă că nimic nou nu se mai poate arăta în marginea sa.