Vlad Ivanov: Mă interesează să găsesc nuanțe noi personajelor mele
https://www.ziarulmetropolis.ro/vlad-ivanov-ma-intereseaza-sa-gasesc-nuante-noi-personajelor-mele/

INTERVIU Unul dintre cei mai îndrăgiţi şi distribuiţi actori români de cinema, Vlad Ivanov vorbeşte despre ultimele sale două roluri, în două mari filme care pot fi văzute în acest an în cinematografe: „Sunset” („Apusul”), al regizorului maghiar Laszlo Nemes, şi „La Gomera”, de Corneliu Porumboiu.

Un articol de Ionuţ Mareş|13 Iunie 2019

Cunoscutul actor Vlad Ivanov vorbește într-un interviu pentru Ziarul Metropolis despre ultimele sale două roluri importante, în două filme-reper care pot fi văzute în acest an pe marile ecrane: drama de epocă „Sunset” („Apusul”), în regia lui Laszlo Nemes (autorul lui „Son of Soul”), o producție maghiară laureată cu premiul criticii la Veneția anul trecut; și filmul neo-noir „La Gomera”, în regia lui Corneliu Porumboiu, inclus în Competiția de la Cannes și proiectat recent în premieră în România la TIFF.

Ionuț Mareș: „Sunset” este un film de epocă. Un film realizat într-o convenție foarte specială. Laszlo Nemes este cunoscut pentru stilul său în care o cameră de filmat mereu în mișcare urmărește de foarte aproape personajele, dând senzația de imersiune în acțiune, în scene foarte laborios coregrafiate. Ce a însemnat pentru tine acest film și lucrul cu Laszlo Nemes?

Vlad Ivanov: Am fost foarte bucuros să îl descopăr pe Laszlo. Este foarte meticulos, foarte atent pe platou. Știe așa de bine să creeze exact spațiul și atmosfera necesare pentru ca actorul să livreze pentru personaj și implicit pentru film ceea ce vrea el.

Aveam o secvență în care eu țip la Irisz (protagonista – n.r.), în trăsură. O secvență foarte importantă în film. Și țin minte că dimineață, când am venit la filmare, toată lumea aproape că mergea în vârful picioarelor pe lângă noi. Laszlo le-a atras atenția să nu vorbească nimeni cu noi, să tacă și să ne lase să ne concentrăm pentru secvență. Mi-a plăcut această grijă față de starea actorului.

Dincolo de asta, am avut foarte multe discuții cu el, unele pe Skype, altele chiar la Budapesta, în timpul preproducției, despre personaj și despre atmosfera filmului. Mi-a dat vreo cinci cărți să citesc despre Budapesta în anii 1900, pentru că în film este vorba despre o dramă de familie plasată exact în această perioadă.

Înainte de izbucnirea Primului Război Mondial.

Exact. Mi-a spus că pot să îl sun oricând, dacă nu înțeleg ceva. E un regizor foarte deschis. Un om foarte atent la ce se întâmplă în set. Am lucrat cu una dintre cele mai frumoase și profesioniste echipe din viața mea. În stânga are trei asistenți. În dreapta, încă trei. E foarte iubit și i se creează toate condițiile, ceea ce e minunat.

Dar ce a presupus pentru jocul tău stilul lui Laszlo Nemes? Cum ai discutat cu el această abordare regizorală?

Erau secvenţe în care practic el a folosit cam aceeaşi mişcare de cameră din „Son of Soul” („Fiul lui Saul”). Mărturisesc că a fost ceva nou pentru mine. Fiecare secvență însemna o coregrafie a mișcării de cameră. Aproape tot timpul începea cu un POV, după aceea camera se mişca, venea pe faţa mea în prim-plan, după care se mişca din nou. Camera aproape că nu stătea locului niciodată. Dincolo de grija mea pentru textul în maghiară şi pentru joc, tot timpul trebuia să am grijă la această mişcare a camerei. Repetam foarte mult, tocmai pentru că această mişcare dă stilul filmului. Şi a trebuit să fim foarte atenţi, foarte concentraţi, din acest punct de vedere. E prima oară când am lucrat aşa.

Nu numai că trebuie să te concentrezi pe toate aceste lucruri, dar în acelaşi timp trebuie să îţi păstrezi şi firescul jocului. Graţie lui Mátyás Erdély (operatorul – n.r.), această cameră era ca un personaj. Trebuia să interacţionezi cu camera ca un personaj. Să o asimilezi. Nu să fie ca un obiect care te deranjează ca actor. A fost o grijă aparte.

Ce a însemnat să joci într-o altă limbă, în acest caz limba maghiară?

A fost dificil. E dificil când joci şi în engleză sau în franceză, limbi mai accesibile, pentru că, nefiind limba ta maternă, tendinţa este să îţi traduci mereu textul în minte în română. Nu ai aceeaşi lejeritate ca atunci când joci în română. Limba maternă îţi vine firesc.

Cum păstrezi naturaleţea?

Aici a fost şi munca mea. La un moment dat vorbeam cu Levente (Levente Molnár, actor maghiar din Cluj-Napoca, interpretul unui personaj secundar – n.r.) în set şi după fiecare dublă venea şi mă corecta la ureche. Pentru că venea extrem de des, ajunsesem să am o stare de nervozitate.

Am încheiat ziua de filmare şi i-am spus că vreau să vorbesc cu el: „Levente, şi tu eşti actor, şi eu sunt actor, şi sigur o să înţelegi clar ce îţi spun acum. Eu nu vreau să spun un text corect în această limbă, limba maghiară. Eu vreau să joc. Vreau să uit textul şi să joc. Eu pentru asta am fost luat în rol. Dacă spun textul acesta corect şi toată lumea remarcă asta, înseamnă că am pierdut pariul cu mine. Nu vreau să se întâmple asta. Tu vii după fiecare dublă şi mă corectezi şi îmi creezi o stare de nervozitate şi asta îmi periclitează jocul. Pot să te rog să vii măcar la trei duble?” Şi a zis: „Te înţeleg perfect, aşa o să fac”.

Aveam grijă ca de fiecare dată să pregătesc textul cu o zi înainte. În sensul că îl mai spuneam încă o dată, pentru că, altfel, îl visam. Ţin minte că trei luni de zile cât am stat la Budapesta, televizorul a mers pe toate programele ungureşti ca să îmi intre muzicalitatea limbii în ureche. A fost perioada în care am dormit cel mai puţin din viaţa mea, pentru că aveam textul pus pe noptieră. La un moment dat mă culcam, asta după ce stăteam pe text. Noaptea mă trezeam, îl mai luam o dată şi îl repetam. Stingeam lumina şi mă culcam la loc, ca apoi să mă trezesc din nou. Aşa erau nopţile mele în timpul filmării.

În platou se nasc alte emoţii, pentru că sunt foarte mulţi oameni, mulţi actori. Nu mai sunt doar emoţiile tale. Şi dacă nu eşti extrem de bine pregătit cu textul, în primul rând, şi cu ceea ce trebuie să faci, acele emoţii te pot parazita. Pot să te încurce foarte tare. Munca cu mine a fost una dură.

Totuşi, în final ai fost dublat în maghiară.

Am fost dublat, dar eu m-am pregătit ca şi cum nu ar urma să fiu dublat. Aşa mi-a cerut Laszlo şi eu aşa am muncit în toate acele luni. Numai că, ulterior, după ce s-au terminat filmările, producătorul şi Laszlo au luat decizia să mă dubleze totuşi pentru că pe alocuri se simţea accentul. E o decizie care le aparţine. Nu o comentez.

În schimb, ei au fost foarte drăguţi şi mi-au mulţumit şi mi-au spus că dacă această muncă a mea nu ar fi fost atât de precisă şi de asiduă, cu siguranţă dublajul ar fi ieşit foarte prost. Cine nu-mi cunoaşte vocea şi nu ştie cum vorbesc nu-şi dă seama.

„La Gomera” este în cu totul altă estetică, de film noir. Este un alt tip de film. Ce a însemnat să joci într-o astfel de convenţie de gen, care este, bineînţeles, în stilul lui Corneliu Porumboiu, asta pentru că în acelaşi timp el şi dinamitează filmul noir?

Din toată distribuţia din „La Gomera”, mă consider cel mai norocos actor, pentru că timp de un an de zile Corneliu m-a rugat să îl ajut la casting pentru celelalte personaje. În această perioadă, am putut să văd zeci de Zsolt, zeci de Magda, zeci de Gilda (toate trei personaje-cheie din film – n.r.).

Pentru că fiecare actor sau actriţă venea cu propunerile sale de personaj, am putut să îmi găsesc eu, Vlad, resorturile interioare cele mai juste pentru personajul meu, Cristi. După fiecare zi de casting sau chiar în timp castingului, vorbeam cu Corneliu. Tot timpul am încercat diverse variante. Mi se pare un lux. Ca actor, nu ai niciodată timp ca un an de zile să faci asta. La fel și cu actorii din Spania, unde am fost de două ori pentru casting.

Am discutat foarte mult cu Corneliu despre stilul de joc, despre limbajul de film noir. Am văzut împreună filmele noir ale anilor 1945-1947, în special Hitchcock. Pentru scena sărutului dintre mine şi Gilda din faţa blocului ne-am uitat la o scenă în care Ingrid Bergman îl sărută pe Gregory Peck în „Spellbound”.

Corneliu a fost foarte strict cu limbajul. După cum bine ştim, el e un reprezentant de seamă al minimalismului românesc, însă acum a schimbat cu 180 de grade acest stil şi acest limbaj cinematografic. Şi-a propus asta. Împreună cu Arantxa Etcheverria, soția lui, care a fost directorul artistic al filmului, a lucrat foarte atent la cromatică. Şi toate aceste lucruri se văd.

De la felul în care mergeam și până la felul în care am fost pieptănat și îmbrăcat, totul a fost făcut pentru a fi ca un personaj din filmele noir. Foarte puțină lume știe că am slăbit în șase săptămâni 14 kilograme special pentru acest rol. Corneliu mi-a cerut asta. Și a fost foarte greu nu să slăbesc, ci să mențin această greutate pe parcursul celor două luni și jumătate de filmare. Practic, ziua mea începea – dacă era o filmare de noapte – cu mersul la sală și dacă aveam filmare de dimineață, se încheia cu mersul la sală. Lumea se relaxa așa cum putea, dar eu trebuia să urmez acest program. Cei de la catering au fost aproape de mine și mi-au creat un meniu special ca să-mi pot menține greutatea.

„La Gomera”

E un personaj mai reținut decât altele pe care le-ai jucat, mai puțin expansiv.

Da, exact. Am vorbit cu Corneliu, care mi-a spus că personajul meu, Cristi, ar putea fi continuarea polițistului din „Polițist, adjectiv”. Dacă acolo el crede în sistem și promovează legile acestui sistem, în „La Gomera” e un om slab, ajuns la o altă părere. Nu mai crede deloc în sistem, în aceste legi și de aceea și decide să intre în această grupare mafiotă și să-l scoată pe Zsolt din pușcărie. E și o poveste de dragoste, pentru că așa îi stă bine unui film care vrea să aibă toate ingredintele unui film de succes.

Povestea de dragoste e oarecum inedită în filmografia ta.

Da, mărturiesc că am avut emoții cu secvența de dragoste (cu personajul Gilda jucat de Catrinel Marlon – n.r.). Nu e vorba de cum arăți, ci de cum tratează regizorul secvența. L-am întrebat pe Corneliu și mi-a spus: „Stai liniștit, Vlad, că nu mă voi apuca să filmez explicit. Oricum, am să țin camera mai mult pe ea, pentru că mă interesează mai mult ideea de femme fatale, decât ce ți se întâmplă ție”. Atunci am răsuflat ușurat. Și am răsuflat și mai ușurat când am descoperit în Catrinel un om extrem de normal, un om care m-a relaxat și pe mine cu relaxarea ei. Atunci am putut să filmăm liniștiți. Sigur, au fost condiții speciale, cu set închis, cu oameni care au respectat această emoție care exista.

Personajul Cristi e cumva la intersecția mai multor personaje pe care le-ai jucat de-a lungul timpului, în sensul în care, pe de-o parte, este polițist și, așa cum ai spus, e continuarea personajului din „Polițist, adjectiv”. Dar în același timp are și o latură mai întunecată, care îl împinge să intre în această lume mafiotă – și aici se intersectează cu alte personaje de bad guy pe care le-ai interpretat. De unde îți iei resursele pentru aceste personaje despre care foarte multă lume spune că sunt memorabile?

Mă interesează nuanțele, să găsesc nuanțe noi. Nu vin cu o matriță și nu încerc să văd cu ce alt personaj ar semăna Cristi, pentru a lua jumătate de acolo. Nu, pentru mine personajele sunt total noi și le accept tocmai pentru că cred că pot să aduc ceva nou. Nu vreau să pun un alt personaj peste acest personaj și să mai adaug ceva. Ce mă interesează cel mai tare este să-l salvez, să-l înțeleg. Răul să nu existe plenar în el, să nu existe numai rău. Să existe un drum până la acest rău. Un drum care l-a făcut să ajungă în acel punct pe care îl arătăm spectatorilor în film și un drum după ce pleacă din film.

Întotdeauna mă gândesc că un personaj nu trăiește doar din clipa în care apare în film și viața lui se sfârșește când pleacă din film. Nu, întotdeauna îi creez o biografie înainte de a intra în film, pe parcursul filmului și după ce pleacă din film. Asta mă ajută pe mine ca actor să construiesc și îmi place enorm această muncă de aducere la tine a personajului.

Cu Corneliu am avut și șansa de a vedea foarte mulți actori cu propunerile lor și atunci încercam eu foarte multe lucruri. Și până la urmă am decis care e traseul lui cel mai just în film și care servește filmului.

„Sunset” poate fi văzut din 21 iunie în cinematografele din România, distribuit de Voodoo Films. „La Gomera” va intra în septembrie în săli.

11
/12
/19

CRONICĂ DE FILM „Marriage Story” (2019), noul film al regizorului Noah Baumbach, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai cinemaului american independent, are toate datele pentru a se face simpatic: actori celebri și cool, un subiect cu o puternică încărcătură emoțională și o regie discretă. Este însă și un mare film?

09
/12
/19

Ajuns la ediția a 23-a, festivalulul de film studențesc CineMAiubit, care a avut loc între 3 și 7 decembrie la Cinemateca Eforie din București, a scos în prim-plan câțiva tineri cineaști foarte promițători, care merită urmăriți și de care foarte probabil vom mai auzi în anii care vin.

09
/12
/19

Muzeul Național de Artă al României invită publicul, pe 12 decembrie, de la ora 19.00, la o seară de film cu o proiecție specială: un moment rar de confesiune în care Corneliu Baba, acest pictor singuratic, a acceptat prezența celorlalți în atelierului său.

08
/12
/19

Al șaselea și ultimul sezon al dramei Vikingii a revenit, în exclusivitate, la HISTORY® cu două episoade, joi, 5 decembrie, de la ora 21:00, la doar o zi după premiera din Statele Unite. Drama crește în intensitate pe parcursul călătoriei vikingilor în locuri îndepărtate, la mii de kilometri de Kattegat, pe măsură ce aceștia vor întâlni rivali de temut și vor înfrunta consecințele morții lui Ragnar.

28
/11
/19

CRONICĂ DE FILM După „Cealaltă Irina” (2009) și „Q.E.D.” (2013), regizorul Andrei Gruzsniczki revine cu un nou lungmetraj, „Zavera” (2019), o dramă minimalistă - dar și manieristă - despre un inginer constructor (Dorian Boguță) a cărui viață e dată peste cap de moartea celui mai bun prieten (Șerban Pavlu).

28
/11
/19

Organizat de American Independent Film Festival și Cinema „Elvire Popesco”, pe 30 noiembrie, Maratonul „Blade Runner” este o invitație în lumea a două filme cult.

Page 1 of 25412345...102030...Last »