„Pentru mine, teatrul, care m-a iubit şi m-a protejat, e o femeie superbă, în braţele căreia vreau să şi mor”. Asta îmi spunea Vladimir Găitan în finalul unui dialog pe care l-am avut acum aproape zece ani, în cabina lui de la Teatrul de Comedie.
Un articol de Monica Andronescu|11 noiembrie 2020
Era anul 2011. Era obsedat de moarte încă de-atunci. Vorbea pe un ton testamentar și amar. N-am vorbit prea mult despre teatru şi personajele pe care le-a jucat, nici despre film, despre multele filme care-l au în distribuţie în rol principal, am vorbit despre el însuşi şi despre lumea în care trăim. Despre România aşa cum a fost şi era acum zece ani, despre ce a fost şi era viaţa în această Românie… Pe 10 noiembrie 2020, Vladimir Găitan s-a stins din viață. Redau aici acel dialog din care multe sunt la fel de valabile zi, multe s-au schimbat, multe au căpătat alte nuanțe în acest deceniu.
Cum vă regăsiţi în Bucureştiul, în România anului 2011?
Am să încerc să fiu foarte sincer şi să nu coafez, mai ales că se apropie un moment pe care eu îl percep destul de trist, e vorba de pensionarea mea, poveste care, trebuie să-ţi mărturisesc, mă emoţionează. Şi, sub auspiciile acestui eveniment, tot ce se întâmplă în jurul meu e în culori cenuşii. Nemaivorbind că, şi fără să îmi propun să fac comentarii politice, mi se pare că generaţia mea a avut un ghinion cumplit. Am sentimentul că am fost efectiv nişte cobai pe care s-au exersat comunismul, acest capitalism sălbatic şi nu mai ştiu ce-o să vină…
Mă gândeam la părinţii noştri care au fost o generaţie de sacrificiu pentru că au prins cele două Războaie Mondiale. Dar eu preferam în locul acestor 60 de ani de chin pe care l-am dus noi un al treilea război mondial care să ne secătuiască de răutaţi şi de ură, şi de tot… decât acei 50 de ani de comunism şi 20 de capitalism sălbatic. Pe toate le-am luat generaţia mea în bot… Şi bâlbâiala asta din jurul nostru, faptul că tocmai în momentul în care eu ies la pensie, tocmai în momentul ăla mie mi se taie salariul mai mult de jumătate, că pensia va fi calculată după această mizerie de salariu, după 44 de ani de muncă în care vreau să-ţi amintesc şi ţie, şi spectatorilor, şi cititorilor, şi tuturor celor care vor să ne asculte, că profesia mea – sigur că nu se compară cu a oţelarului, cu a forjorului, cu a strungarului – dar a avut un specific îngrozitor. Noi n-am avut sărbătoare. Noi am lucrat sâmbăta şi duminica la foc continuu. Noi n-am avut weekend. Noţiunea de weekend la actori nu există. Eu sâmbăta veneam la teatru şi îi distram pe ceilalţi… Sâmbăta aveam două spectacole, iar duminica aveam şi trei. Veneam dimineaţa şi plecam noaptea la 11. Asta ne-a fost viaţa şi tinereţea. Şi în condiţiile astea sigur că te întrebi acum: „Băi, frate, dar munca asta nu se cuantifică undeva? Chiar atâta dispreţ?”
Vorbim despre oameni care ne hotărăsc destinele şi viaţa, vorbim de nişte oameni care, la fel ca şi Ceauşescu, ne dispreţuiesc. Dar ăla era un primitiv, avea scuza acestei categorii, cu şcoală puţină, venit de unde venea, aşa erau vremurile, şi totuşi… în primitivismul lui a avut acest complex de ţăran necăjit şi a respectat şi Uniunea Scriitorilor, şi povestea asta cu actorii, n-a închis teatre, nu i-a trecut prin cap să desfiinţeze trupe… I-a trecut prin cap să ne oprească mereu căldura, să mai stingă din lumini, dar nu în timpul spectacolului… Deci dacă stau să mă gândesc acum la bilanţul şi la întrebarea ta, fără să vreau, fără să-mi doresc, la ce concluzie ajung… Eu am fost acolo în nebunia aia de piaţă la Universitate şi i-am văzut pe copiii ăia murind, pe unul dintre ei l-am adus aici în spital şi este uriaşul meu regret că nu mai ştiu nimic de el. Deasupra teatrului nostru era spitalul PTT-ului, cu o secţie de chirurgie extraordinară. Când s-a rupt barajul la Universitate, copiii ăia au fugit pe străzile astea. Noi eram ascunşi la Coada Calului undeva, lângă Biserica Rusă, şi i-am văzut pe doi ducându-l aşa, pe un scăunel pe băiatul ăsta care avea cămaşa desfăcută şi, în partea stângă, avea o gaură de glonţ şi îi curgea o spumă roz. N-am să uit asta câte zile oi avea. Şi i-am luat de mână şi i-am îndrumat aici la spital, am mers cu ei la Camera de Gardă, i-am ajutat să-l care, l-am dus şi l-am aşezat pe pat, a venit o asistentă şi am fugit… Ăsta e cuvântul. Am fugit.
Şi toate astea s-au întâmplat degeaba? Asta vreţi să spuneţi?
Din păcate cred că da. Pentru simplul motiv că, de câte ori trec pe lângă Bellu, văd cimitirul ăla şi primul gând care-mi vine în minte e ăsta… Am o întâmplare cu o familie al cărei băiat, soldat, a murit. I-am preluat de la Spitalul Militar… Nu vreau să mă laud. A fost aşa, ca o penitenţă. Eu am tot încercat să mă spăl de păcatul că-n noaptea aia de 22 am fugit primul pe străzi să mă adăpostesc. Şi, cum spuneam, pe oamenii ăştia i-am găsit plângând în uşa Spitalului Militar şi i-am luat şi i-am dus la Vitan la morgă. Şi iarăşi a funcţionat relaţia tip pilă că acolo erau sute de oameni care se uitau la nişte poze însângerate cu morţi, dar nu aveau acces înăuntru şi o asistentă care m-a recunoscut m-a chemat prin spate, pe la doctor. I-am luat pe oamenii ăştia şi i-am băgat prin spate şi am intrat într-un hol imens în care erau sute de cadavre pe nişte scânduri nenorocite, tot era plin de sânge, mi s-a făcut rău efectiv. Am făcut şoc. Când vezi 150 de morţi, plini de sânge… este o imagine pe care nu doresc nimănui s-o vadă. Eu am văzut-o şi i-am lăsat pe oamenii ăia să-şi găsească acolo copilul. Şi iarăşi am fugit, a doua oară, am fost atât de laş. Omul mi-a mulţumit, sigur, dar eu n-am fost mulţumit de reacţia mea. E problema mea cu mine însumi. Şi într-o zi, ca să vezi cum se leagă lucrurile, am intrat în biserica de la cimitirul Eroilor Revoluţiei, am parcat maşina, am intrat şi am aprins o lumânare cu gândul la oamenii ăia. Şi a venit un domn la mine: „Dl. Găitan, ce plăcere! Nu mă mai cunoaşteţi, nu?” Zic: „Nu. Iertaţi-mă.” Zice: „Eu sunt tatăl soldatului cutare… M-am angajat aici la biserică. Am ieşi la pensie şi acum lucrez aici ca să fiu aproape de băiatul meu.”
Dar, ca să revin la întrebarea ta, şi pentru că, mai nou, ajuns la 64 de ani toate lucrurile astea le fac puţin testamentar – după ce ai trecut prin camera morţii, mă gândesc strict la reanimarea de la Spitalul Floreasca, unde am petrecut două nopţi şi două zile cu infarctul miocardic, murind şi trăind lângă mine tot felul de oameni – în momentul în care treci printr-o experienţă ca asta cam tot ce faci din momentul ăla încolo sunt lucruri uşor testamentare. Începi să te împaci cu tine însuţi şi cu drumul ăla unic şi fără întoarcere, vrând să laşi în urmă partea bună a ta. Pentru că în viaţă am făcut şi multe porcării pe care le regret şi de care încerc să mă spăl, ca o pocăinţă. Şi atunci e normal ca discursul meu, şi ăsta cu tine, şi cel de atunci să fie foarte deschis, sincer şi grav, într-o cheie în care aş vrea să vă predau şi sufletul meu păcătos, şi nişte gânduri cinstite legat de ce se întâmplă cu noi.
Şi dacă la acest moment vă priviţi pe dumneavoastră în oglindă, cine este Vladimir Găitan pentru el însuşi?
Sunt un om care trăit o viaţă plină de compromisuri. Le-am făcut de spaimă, de frică, o viaţă cu foarte multe împliniri în acelaşi timp. La capitolul muncă şi realizări am fost un om norocos, profesia şi familia m-au mobilizat şi am făcut lucruri extraordinare cu ei alături, am făcut filme bune, am făcut spectacole bune, am doi copii superbi, o familie echilibrată, îmi iubesc soţia, îmi iubesc casa, îmi divinizez copiii şi pentru ei trăiesc. Pentru astea sigur că-mi acord o bilă albă. Dacă e să mă gândesc, totuşi, la câteva momente pe care le-am gestionat cu laşitate, cu spaimă, cu umilinţă îmi dau seama că nu sunt deloc mulţumit sau mândru de mine.
Şi care ar fi acele compromisuri? Sau care vă doare cel mai tare?
Cel mai tare mă doare compromisul cu puterea. Pe care l-am făcut şi în perioada regimului ceauşist, şi după. În perioada comunismului n-am refuzat să-mi fac meseria şi niciodată n-am avut puterea să refuz. Şi spun din nou că nu văd nici o deosebire între actorul care a spus versuri patriotice şi cel care a făcut filme mincinoase. Jucam tot felul de ilegalişti inexistenţi, pentru că noi n-am avut mişcare comunistă, am falsificat istoria cu bună ştiinţă şi ştiam clar că partidul comunist nici nu se înfiinţase şi eu aruncam trenuri germane în aer, marele ilegalist… Deci o falsificare grosolană. Şi n-am refuzat. Mi-am luat bănuţii şi am venit acasă că trebuia să duc bani copiilor şi atâtea şi atâtea, care evident că te urmăresc în viaţă. Şi mă gândesc cu respect la băiatul ăla care şi-a dat foc pe pârtie la Braşov, mă închin în faţa unui Goma care a îndurat atâtea şi a protestat şi atâţia alţii. De-asta mă doare că acum, după această poveste care s-a întâmplat în 22 decembrie, foarte mulţi disidenţi tot apar. Mi se pare trist. Noi n-am fost o ţară de disidenţi. Am fost o ţară de yesmani. Am acceptat tot ce ni s-a impus şi, uite, ne reîntoarcem la cimitirul acelor copii, care au avut curajul să stea acolo în nopţile alea şi să înfrunte gloanţele aiurea, degeaba. Iar noi am stat unii cuminţi acasă şi am serbat Crăciunul, unii ne-am implicat mai mult sau mai puţin, în privinţa asta am şi eu o minimă participare de bun-simţ, dar nu sunt mândru de ea. Copiii ăia au fost acolo în centru. A fost un moment de care mi-amintesc. Când am ajuns la Coada Calului la 11 jumate, pe 21 decembrie noaptea, un ofiţer din soldaţii care-i înconjurau pe cei din baricadă a venit la mine – eram eu cu Silviu Stănculescu şi încă nişte colegi şi ne uitam – şi el a zis: „Vreau să plecaţi din spatele obiectivului meu. Sau, dacă vreţi, poftiţi acolo în mijloc… Dar în spatele obiectivului meu nu stă nimeni.” Şi noi ne-am retras spre Biserica Rusă. A fost un moment de opţiune, nu?! Puteam să zic: „Eu mă duc acolo.” Asta ne-a fost viaţa. Şi viaţa noastră se duce acum într-o bâlbâială pe care o trăiesc din nou şi la bătrâneţe am iarăşi sentimentul de frică…
De frică?
Da, mi-e frică iar să vorbesc la telefon, mi-e frică să spun bancuri, nu ştiu cine cu cine, s-a ajuns la o ură cumplită şi se contabilizează opţiunile tale politice, repercusiunile sunt cumplite, nu poţi să-ţi exprimi părerea şi te rog să mă crezi că-mi cenzurez umorul… Pe vremea lui Ceauşescu spuneam bancuri…
Acum cenzura e mai subtilă, asta vreți să spuneți?
E mult mai subtilă. Pentru că descoperi că ţi se poate înscena orice şi cel mai mult poţi fi lovit în familie. Pot fi răniţi copiii tăi, prietenii, apropiaţii. Şi a revenit acest sentiment de frică, îmi cenzurez opţiunile politice şi prefer să nu mai comentez şi toate astea din aceeaşi spaimă care m-a condus până în 1989.
Deci nu s-a schimbat nimic…
Nimic! Şi, atunci, sigur că fenomenul de neîmplinire, de frustrare şi de tot ce vrei e foarte prezent astăzi când stăm noi doi de vorbă. Numai ieri, dacă ne gândim, un om a vrut să-şi dea foc într-o sală de tribunal şi altul, acum câteva săptămâni, s-a aruncat în Parlamentul României… Sunt două lucruri îngrozitoare. Şi te rog să mă crezi că cel mai şocat am fost acum, de Crăciun, la Suceava. M-am dus să-mi iau într-un fel rămas-bun, pentru că eu sunt sucevean şi mi-era dor de tradiţiile de-acolo, şi a doua zi am fost la Putna, la biserică, la slujbă, pe urmă m-a primit şi maica stareţă de la Moldoviţa, a fost o minune. Dar, la un moment dat, la pensiunea unde stăteam au apărut nişte tineri cu care am încercat să abordez problema acelui băiat care s-a aruncat. Şi au fost foarte vehemenţi, au condamnat foarte viguros gestul. Asta m-a şocat şi m-a întristat cel mai mult. Spuneau că a fost un gest de inconştienţă, că ce rost a avut, că el trebuia să aibă grijă de familia lui, avea alte priorităţi, copilul ăla avea nevoie de el… Nişte argumente cu care eu toată viaţă mi-am justificat compromisurile. Că familia are nevoie de mine… Parcă mă auzeam pe mine, care primeam toate astea, dar le primeam într-o dictatură, cu tata venit din puşcărie, cu spaima bunicii să nu vorbim. Cu spaima mamei cu casa goală, că vânduserăm toată mobila ca să meargă ea la procese. Şi după cinci ani să-l aducă acasă pe tata, o epavă, care a venit de-acolo speriat, un om terminat. Eu aveam poate nişte argumente, pentru că m-am născut în dictatură în 1947 şi am trăit în ea şi cu spaimele părinţilor transmise nouă. După aia am venit la Bucureşti, am devenit membru de partid, chiar m-am bucurat, mi s-a părut că va ţine toată viaţa. Eu chiar m-am bucurat când, la 21 de ani, pentru că am intrat cu media cea mai mare la facultate, în 48 de ore am fost confirmat membru al PCR! Şi în condiţiile astea eu am făcut pact cu diavolul tot timpul, având justificarea asta, că am o familie, că am alte priorităţi… Şi i-am auzit pe acești copii acum, după o Revoluţie, spunându-mi acelaşi lucru, că omul nu trebuia să facă gestul ăla, că are un copil acasă care are nevoie de el, că ce-a rezolvat cu asta şi aşa mai departe. Se închide cercul!
Dacă tot aţi pomenit de Suceava şi de copilărie, cum a fost copilăria dvs.?
A fost superbă. Şi meritul le aparţine părinţilor mei, care au fost nişte oameni extraordinari, s-au iubit, au şi murit la opt zile unul după altul, n-au suportat ideea să fie singuri, am făcut două înmormântări în opt zile. Se întâmpla la Suceava… Casa mea, cum era aşezată, lângă biserică Mirăuţi unde se spune că a fost miruit Petru Rareş şi alţi domnitori moldoveni, este chiar vizavi de cetate. Iar cimitirul e lângă cetate. Şi ca să ajungem mai repede o tăiam prin cimitir. Cimitirul era locul de joacă, din cimitir furam flori să le ducem profesoarelor la şcoală. Când simţeam că ne vine rândul la ascultat luam nişte bujori superbi de la un mormânt şi le duceam profesoarei şi ştiam că în ziua aia nu mă ascultă. Cimitirul era chiar locul în care am condus-o pe una din colege în clasa a XI-a şi am pupat-o de ne-am rupt nasurile, prin cimitir mergând, pe aleea principală. Fără nici un sentiment de spaimă… Era locul nostru. O copilărie de Creangă, pentru că te ajuta şi natura… Aşa e când grădina ta se termină sub zidurile Cetăţii lui Ştefan şi acolo e locul tău de joacă, cu săbii de lemn, cu arcuri, cu toată încărcătura aia de istorie în jurul tău şi cu o familie care s-a echilibrat după întoarcerea lui tata din puşcărie… O armonie superbă, cu o bunică superbă, care mă încărca de poveşti şi pe care o exploatam ca un escroc, pentru orice serviciu îi ceream bani şi ea era fericită şi toată pensia mi-o dădea mie. Cu mirosurile de Paşte în vacanţă, când toată casa mirosea a cozonaci, cu Crăciunul când era tăiat Ghiţă – toţi porcii erau Ghiţă. Ghiţă era prietenul meu şi eu plângeam şi fugeam în curtea bisericii. Venea dl Silţer un măcelar, un neamţ, cu o trusă în mână. Şi când venea el, mie începeau să-mi curgă lacrimile, ştiam ce urmează şi eram trimis în curtea bisericii, asta se întâmpla la 6 dimineaţa, aşa începea ritualul. Îl auzeam pe Ghiţă plângând puţin, după care se făcea linişte, veneam cu lacrimile pe obraji, dl Silţer îmi dădea o ţuică fiartă şi încet, încet trecea dragostea pentru Ghiţă, începea şoriciul, ritualul ăla care era fascinant… Asta mi-a fost copilăria.
Şi cum a apărut teatrul?
A fost o întâmplare, pentru că eu visam să mă fac geolog. Şi am căzut cu succes la geologie, pe urmă mi s-a explicat că în facultatea aia cu dosarul meu n-am şanse să intru şi, într-o vacanţă de iarnă, Răducu Iscuş, să-i dea Dumnezeu sănătate, un sucevean şi fost actor al Teatrului Naţional, din păcate mai puţin cunoscut, m-a deturnat… Mi-a zis „mă, ce te chinuieşti tu cu geologia asta? Dă, mă, la teatru! E o facultate super”. El era în anul 2. Şi mi-a povestit ce viaţă au, ce perspective şi i-am zis: „Dar eu nu ştiu nici o poezie…” „Nu-i nimic.” Mi-a lăsat nişte versuri să le învăţ şi zice: „în vacanţa de primăvară te îndrum eu puţin”. Şi mi-a dat adresa unui uriaş actor, care era şi un profesor desăvârşit, Petre Gheorghiu. La care am ajuns într-o zi de vară, cu o lună înainte de examene, cu o valiză de carton, cu faţa aia de ţăran provincial, am sunat la uşă la el, în Drumul Taberei stătea, la etajul 7, n-am să uit cât trăiesc. Şi în jurul mesei era el cu Florian Pittiş, Dumnezeu să-l ierte!, şi cu Cătălin Naum. O scrumieră plină de ţigări… „Ce vrei, dom’le?” „Păi”, zic, „ştiţi, eu vreau să dau la teatru”. A fost un hohot de râs general în cameră, s-a uitat la ăştia şi zice: „Na, şi ăsta vrea să se facă actor… Uitaţi-vă la el!” Şi a spus: „Bine, dar ia şi aruncă scrumul ăsta.” Afară era şantier de jur-împrejurul blocului. Era o mizerie generală, era un bloc şantier, ţin minte că am mers pe nişte cărămizi şi scânduri ca să intru. Şi am luat scrumiera de cristal plină cu mucuri şi am aruncat-o. Atât de emoţionat am fost, că am aruncat şi scrumiera. Şi mi s-a făcut rău când am realizat ce-am făcut, m-am uitat după scrumieră şi mi-a venit să mă arunc după ea. Şi am văzut-o într-un maldăr de nisip şi pământ. Am venit de pe balcon, cred că eram livid. Şi am zis: „V-am aruncat scrumiera.” Au râs cinci minute şi au spus că aia a fost proba pentru care el a acceptat să mă preia. Pentru că am avut o moacă atât de dramatică… Şi mi-a zis: „Bine, dom’le. Ai unde să stai?” Zic: „Am.” N-aveam… „Mâine dimineaţa la ora 6 dimineaţa eşti la trenul de Moeciu în Gara de Nord. Eu cu trupa mea mergem la Cheia. Acolo o să vă cazaţi şi acolo o să lucrăm împreună.” Şi am plecat. M-am dus în gară la sala de aşteptare, am mâncat ceva la un bufet şi acolo am rămas şi aşa am intrat eu cu media cea mai mare. Primul. De la o scrumieră aruncată.
Ce s-a schimbat de-atunci în teatrul românesc?
În rău s-a schimbat. Ataşamentul actorilor faţă de teatru. Sunt hărţuiţi de nevoi. Atunci lucrurile erau foarte clare. Ştia lumea ce să facă cu tine. Iar acum, copiii ăştia sunt… se vând iluzii, cum spun eu, vindem iluzii la greu, părinţii plătesc patru ani de facultate degeaba şi după patru ani constaţi că nu te vrea nimeni. Tot sistemul este greşit, de-asta am şi refuzat atâţia ani să fiu profesor.
Şi de la momentul cu scrumiera şi până acum, la momentul pensionării, ce s-a schimbat în dumneavoastră înşivă, în ceea ce priveşte gândirea despre teatru?
Am rămas consecvent. Cum se zice la noi „a fi actor profesionist”. Adică actorul care vine cu o oră şi jumătate înainte de spectacol la teatru, care se pregăteşte, intră în atmosferă. Şi am rămas după 44 de ani la fel. Eu când îi văd pe copiii ăştia că vin cu cinci minute înainte înnebunesc. La mine nu s-a schimbat nimic. În jurul meu se schimbă totul. Asist interzis la cum se gândeşte, la cum ei se comportă, chit că pe scenă unii sunt minunat de talentaţi. Eu nu pot să le iert această zăpăceală şi disperare, uneori la fel de odiosă ca şi compromisurile mele, pentru că între filmele proaste pe care le făceam şi emisiunile alea ditirambice de televiziune şi talk-show-urile şi mizeriile astea nu e nicio diferenţă. Acelaşi compromis e, numai că are altă faţă. Şi constat iar şi iar că nu s-a schimbat nimic şi că cimitirul ăla e păcat că s-a născut, pentru că societatea noastră, cei care am rămas, nu merităm sacrificiul acelor oameni.
Dacă ar fi să ştergeţi o perioadă din viaţa dumneavoastră sau din creaţia dumneavoastră, aţi şterge ceva?
Aş şterge… Tu crezi că eu nu mi-aş fi dorit să am aceeaşi viaţă de actor, să fac film, televiziune, dar ce-ar fi fost dacă-aş fi făcut la Londra? Să nu fi trebuit să trăiesc cu spaima Securităţii, cu filmele proaste, cu istoria falsificată. Să trăiesc într-o ţară normală… Eu, în toţi acești 44 de ani, m-am strecurat, n-am trăit. Am găsit oportunităţi şi mi-am găsit scuze. Şi uite-mă astăzi aici. Un om împlinit şi nefericit…
Suntem, totuşi, în Teatrul de Comedie… Cum e viaţa? Comică sau tragică?
Tragică. Lucrurile au devenit tragice şi devin din ce în ce mai tragice, când văd aceşti bătrâni umiliţi… Eu sunt îngrozit, am zis că prefer să nu-mi iau pensia decât să mă duc la o coadă de-aia uriaşă. Nu mai pot să stau la coadă. Am stat atâţia ani la cozi. Şi am fost obsedaţi cu expresia asta „Se dă… se dă… se dă…” Şi acum să mă duc să-mi dea ce? Pensia? După 44 de ani de muncă mie mi se dă o pensie de mizerie.
Ce înseamnă pentru un actor să se pensioneze?
Înseamnă a pleca în moarte. Şi aici sunt foarte multe lucruri de spus pentru că şi aici s-a gândit cu fundul. Sigur că un oţelar, după ce a stat în cuptoare, îşi doreşte să iasă la pensie, dar un actor la 64 de ani, cum sunt eu, în putere… Nu pot să-l joc pe Romeo, dar părinţii lui Romeo şi ai lui Hamlet pot să-i joc foarte bine. Cine-i joacă pe ăştia? Marius Manole? Pe Polonius cine să-l joace? Sau pe Falstaff? Nu un actor în vârstă? Şi atunci de ce ne pensionezi? De ce ne-au băgat pe toţi în aceeaşi oală? Noi suntem nişte funcţionari dramatici. Este oribil!
Spuneţi că sistemul e greşit. Dacă aţi fi dvs. într-o funcţie de conducere şi de decizie, ce-aţi face ca lucrurile să funcţioneze mai bine în teatru, ca să nu vă întreb de România…
Ba mai bine întreabă-mă de România toată. De ce nu? Eu sunt filogerman. Pentru mine istoria începe şi se sfârşeşte la domnitorii germani. Şi când spun asta mă gândesc la Carol I, Ferdinand şi chiar şi Carol II. Primul lucru pe care l-aş face, ăsta ar fi, m-aş reîmprieteni cu germanii. Şi, începând de la vama ţării, care e unul dintre punctele cele mai importante – că acolo se fac tâlhării – aş aduce nemţi. Aş vorbi cu acest popor german şi l-aş ruga să mă ajute şi în toate zonele fierbinţi aş aduce nemţi…
În teatru nu atât de mult… Pentru că el este un consumator foarte mic şi aici nu vine nimeni să fure că n-ai ce să furi. Ce să furi? Praful de pe scenă? Eu de-aia am şi plecat din directorat, pentru că n-am putut să-mi ajut colegii cu salarii mai mari, cu condiţii mai bune. Şi de-aia am preferat să-mi dau demisia. Mi-am dat seama că gestionez sărăcie. Şi-atunci am preferat să plec când am văzut atâta tristeţe şi nemulţumire. Într-o zi, o colegă de-a mea a luat nu ştiu câte sute de lei şi plângea că n-are cu ce să plătească lumina. Şi ea juca seara Regina Burgundiei. Păi cum să joci Regina Burgundiei când tu n-ai bani să-ţi plăteşti lumina? Şi n-am putut să suport şi am plecat. Dar mă uit cu admiraţie la cei care pot face asta, care gestionează această sărăcie şi supravieţuim… Dar acolo unde e de furat, aş aduce peste tot nemţi. Asta aş face dacă aş avea puterea, dacă mi-ai da bastonaşul ăla fericit… Pentru că focul se stinge cu apă de lângă casă, nu cu luminiţa de la New York…
Vorbeaţi de frică… Aţi experimentat mai multe feluri de frică. Pe scenă de ce vă e frică?
În afară de primele minute ale spectacolului în care mi-e frică să nu greşesc şi-n care tot timpul se întâmplă lucruri amuzante şi fantastice, de nimic. Dar se întâmplă ceva, o bagheta magică, în momentul ăla când auzi gongul, încât te dezbraci de tot şi te arunci… Te arunci şi înoţi şi vezi că pe măsură ce înoţi vine bucuria, plăcerea, apa e caldă, te joci, te simţi bine, începi să simţi sala care e cu tine… Şi în momentul ăla începe o bucurie, n-am încercat, dar cred că este ca drogul. Starea aia de sevraj e îngrozitoare şi în momentul în care intri în contact cu drogul începe bucuria. Aşa e şi cu începutul spectacolului. Ai starea de sevraj înainte, când ai vrea să te omori, să pleci, şi în momentul în care începi să joci e ca şi cum îţi intră în sânge şi te umpli tot de bucurie…
Şi-atunci teatrul ce e? Inspiraţie sau meşteşug?
E inspiraţie foarte multă şi muncă foarte multă. Şi şansă foarte multă. Stau de multe ori să mă întrem ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă în ziua aia de vară, când dădeam examenul în anul 2, nu s-ar fi întâmplat ca Pintilie să intre absolut întâmplător la noi în clasă şi eu eram pe scenă – putea să fie alt coleg, dar eram eu şi spuneam un monolog – şi el a stat zece minute – doamna Elena Negreanu, draga de ea – minunat profesor, absolut minunat! şi-acuma, la 90 de ani vine să mă vadă la spectacole. Dna Negreanu l-a invitat acolo, a stat zece minute, m-a văzut, a plecat şi a doua zi am fost chemat la probe pentru „Reconstituirea”. A fost o întâmplare. Putea să fie altcineva pe scenă şi el putea să intre în altă parte…
Dacă ar fi să alegeţi dintre poveştile în care aţi jucat una în care v-ar fi plăcut să rămâneţi…
„Ultima noapte de dragoste”, cred… E epoca cea mai frumoasă – dacă dăm la o parte războiul. Şi ca modă, şi ca relaţii, şi ca bogăţie, creştere economică, frumuseţe a oamenilor, era şi-un eroism puţin desuet… Aia e perioada în care mi-ar fi plăcut să trăiesc. Femeile erau superbe, îmbrăcate superb, totul era frumos, ştiau să petreacă. A fost o epocă extraordinară pentru România.
Dacă aţi da timpul înapoi aţi alege tot teatrul?
Da. Ăsta era drumul…
Şi ce este teatrul pentru dumneavoastră?
O aventură frumoasă. O femeie superbă, de care m-am îndrăgostit „cu o dragoste nebună, nebună, nebună” şi pe care am slujit-o cu veneraţie şi pe care o iubesc şi-acum. Cu experienţa, însă, a celui mai în vârstă. Trebuie să-ţi mărturisesc că am fost un bărbat răsfăţat de femei. Am fost un bărbat frumos – se spune – şi asta m-a făcut să fiu iubit şi ocrotit de femei. Şi am simţit dragostea lor şi m-a ajutat foarte mult. Le sunt recunoscător. De-asta pentru mine, teatrul, care m-a iubit şi m-a protejat, e tot aşa, o femeie superbă în braţele căreia vreau să şi mor.
