Vladimir Nabokov sau Herta Müller? Care este cartea sfârșitului de an?
https://www.ziarulmetropolis.ro/vladimir-nabokov-sau-herta-muller-care-este-cartea-sfarsitului-de-an/

Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem la luptă faţă în faţă. Cel care va câştiga confruntarea va fi declarat cartea lunii.

Un articol de Monica Andronescu|28 decembrie 2016

Vladimir Nabokov și Herta Müller. Cel dintâi, născut la Sankt Petersburg, în Rusia, în ultimul an al secolului al XIX-lea, într-o familie cu blazon, care avea să emigreze în timpul revoluției bolșevice, își va încheia studiile la Cambridge, va locui apoi o vreme la Berlin, de acolo la Paris și în cele din urmă în Statele Unite, unde va cunoaște gloria și decăderea… și va muri la Montreux, în Elveția, unde se va stabili pentru ultimele aproape două decenii de viață. De partea cealaltă, Herta Müller, o scriitoare născută la Nițchidorf, în zona Timișoarei, într-o familie de șvabi bănățeni, cu un tată care a luptat în al Doilea Război Mondial, iar după venirea comuniștilor la putere a fost expropriat, și o mamă care a cunoscut experiența lagărului de muncă forțată undeva în Ucraina, unde a stat cinci ani. La sfârșitul anilor ’80, Herta Müller a emigrat în Germania, după îndelungi și chinuitoare persecuții ale comuniștilor. El, un scriitor care a marcat profund literatura secolului 20, fără să primească însă vreodată un Nobel. Ea, o scriitoare interesantă, cu o literatură marcată de istoria secolului 20, laureata Premiului Nobel pentru literatrură în 2009. Două volume profund autobiografice, publicate la două edituri importante, s-au duelat la ediția din 2016 a Târgului Internațional de Carte Gaudeamus, acesta fiind și duelul finalului de an la rubrica noastră din Ziarul Metropolis.

Vladimir și Vera, povestea unei iubiri de-o viață

„Scrisori către Vera” de Vladimir Nabokov, volum publicat la Editura Polirom, în traducerea semnată de Veronica D. Niculescu, și „Patria mea era un sâmbure de măr”, de Herta Müller (o discuție cu Angelika Klammer), tipărită la Humanitas Fiction, în traducerea lui Alexandru Al. Șahighian, sunt cele două cărți care se întâlnesc la „Dulelul cărților” în ultimele zile ale anului 2016. Așadar, două volume care dezvăluie fragmente importante din existența a doi scriitori profund diferiți, ale căror vieți bat literatura sau, mai degrabă, se confundă cu ea.

vladimir-nabokov__scrisori-catre-vera__973-46-6067-4-785334326812Amplu, plin de substanță, conținând o mulțime de note explicative și anexe, „Scrisori către Vera” apărut la Polirom, care conține scrisorile din volumul editat de Brian Boyd, este, cu siguranță, una dintre cele mai importante apariții editoriale ale sfârșitului de an. Din vara lui 1923, 26 iulie, de când datează prima scrisoare, și până în primăvara lui 1976, cu un an înaintea morții lui, când e datată ultima scrisoare, Vladimir Nabokov conturează un univers personal fascinant, o istorie a lumii și a propriilor iubiri, o mini-istorie a propriei literaturi, într-un mod frapant de inocent pe alocuri. Cititotul poate descoperi astfel o sensibilitate pe care adresarea către femeia iubită i-o modelează altfel decât dacă totul ar fi fost scris într-un jurnal, un fel de a-i vorbi celuilalt despre propria percepție a lumii, un fel de intimitate absurd de curajoasă, dusă la extrem, un fel de a lumina lucrurile, străzile, obiectele, aerul, dintr-o perspectivă care să-i permită „celuilalt” accesul nelimitat la propria ființă.

În scrisorile lui Nabokov te poți cufunda cu aceeași plăcere la orice pagină, în orice an, în orice moment, la întâmplare: „Draga mea (…) Azi am văzut pe lac un rățoi cu un cap castaniu, care înota ținându-și puiul în spate – și l-am invidiat. Am văzut – și auzit – un grup de ruși, dintre care o femeie era, la drept vorbind, o nemțoaică grasă, cu o pronunție pe măsură, astfel încât, atunci când soțul ei a întrebat-o: „Pupușa, pe ce șezi tu acolo?”, ea i-a răspuns: „Pe fundul meu”. Sau: „Vrei să știi ce priveliște am de la fereastră, dacă tot îți place zăpada? Păi uite: albul întins al Moldovei, iar de-a lungul acestui alb, siluete mici și negre de oameni care traversează de pe un mal pe celălalt, ca notele muzicale, de pildă, silueta unui bărbat care trage după el un Re diez: o sanie.”

Scrisorile încep, deci, la foarte puțin timp după ce Vladimir o cunoaște pe Vera, cea care avea să fie femeia vieții lui, în mai 1923, la un bal caritabil al emigranților în Berlin. Și curând, foarte curând, avea să-i scrie aceste cuvinte, una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste din istoria lumii: „Da, am nevoie de tine, basmul meu. Fiindcă tu ești singura cu care pot să vorbesc despre nuanța unui nor, despre cântecul unui gând – și despre cum, când am ieșit astăzi la muncă și am privit în față o floarea soarelui înaltă, ea mi-a zâmbit din toate semințele.” Ca un poem de iubire, fiecare dintre scrisori conține apelative dintre cele mai înflăcărate, ca și cum iubirea i-ar crește din propriile cuvinte – și într-adevăr, acesta e gustul pe care-l lasă scrisorile în final, că Nabokov și-a folosit cuvintele, probabil inconștient, ca pe un superb afrodiziac. Iubirea lor se hrănește din ele și, chiar dacă scrisorile ei lipsesc, distruse pare-se de mâna ei, paginile neobosite scrise de el în peste jumătate de secol păstrează frumusețea unei iubiri, cu toate onduleurile ei firești, trecând de la înflăcărarea îndrăgostirii către iubirea fermă și matură pentru această femeie care nu i-a fost doar soție, ci și secretară, șofer personal, dactilografă, ba chiar și bodyguard în perioada în care soțul ei devenise în America, după publicarea „Lolitei”, cel mai scandalos (și celebru) scriitor, iar ea purta în permanență un mic pistol în poșetă, ca să-l păzească de cine știe ce asasinat… Scrisorile înregistrează ca un seismograf subtil toate schimbările prin care trece lumea în secolul 20, dar păstrând în permanență o doză de lumină și de frumusețe, ca și cum în permanență și-ar propune să-i arate „cititoarei” lui farmecul teribil, crud și amar al lumii și al existenței.

Singurătatea Hertei Müller

De partea cealaltă, volumul „Patria mea era un sâmbure de măr” propune un cu totul alt tip de discurs. Rezumând literatura Hertei Müller, dialogul scriitoarei cu Angelika Klammer este o privire retrospectivă, din inima copilăriei petrecute într-un sat din Banat, cu „uriașe câmpuri de porumb socialiste”, cu o lume tradițională azi dispărută.

hertaAsupra ei Herta Müller propune o privire cu totul antiidilică, rece, crispată, acidă: revizitează un univers ostil, din care nu dorește decât să evadeze, cu o natură percepută ca un supliciu fizic, cu oameni insensibili, cu vieți triste și îngropate, cu forme acute de violență, cu pedepse corporale traumatizante. Într-un sat pierdut pe hartă, începe istoria unei fetițe al cărei univers interior nu-l intuiește nimeni, un univers care crește periculos de mult, ia forme nebănuite, în timpul chinuitoarelor zile de mers cu vaca la păscut, în timpul acelor ore în care așteaptă bătăile administrate de o mamă cu sufletul mult prea uscat și întărit de lagărul din Ucraina, în timpul acelor minute în care, îmbrăcată cât de frumos poate, așteaptă să treacă trenul în care întrezărește posibilitatea unei alte vieți, a unui altfel și a unui altceva. „Eram foarte tristă când eram copil, fiindcă eram prea mult timp singură, fiindcă și în casă trebuia să lucrez mult, de pildă să spăl geamurile. Erau vreo sută de geamuri, ferestre duble cu trei aripi, până ce le terminam trecuse ziua întreagă. (…) Așa era cu educația asta, trebuia să-nvăț spălatul geamurilor pe toată viața. De-atunci n-am mai spălat niciodată geamuri.” Se simte în fiecare dintre cuvintele ei un soi de distanțare neîmpăcată încă, o nevoie de a acuza chiar prin simplul act de a răsuci cuțitul în răni care – e evident – nu se vor vindeca niciodată. „Primeam zilnic porția mea de bătaie, cum s-ar zice pentru totul și pentru nimic. (…) Bătaia mi-era administrată când cu mâna, când cu cârpa de șters vase, cu linguroiul sau cu mătura. (…) În furia ei, mama țipa că-i păcat de fiecare lovitură care a dat greș. Important pentru ea era să nimerească la țintă, motive se găseau mereu. Iar eu ajunsesem atât de apatică, de nici nu-mi mai dădeam silința să mă comport în așa fel încât să nu fiu pedepsită.”

Nimic din farmecul consacrat al familiei tradiționale, al vieții la țară, al țăranului simplu, cu o existență simplă și armonioasă. În literatura – ca și în acest volum de memorialistică – Hertei Müller se simte doar încrâncenarea, o încrâncenare din care i s-a născut propriul stil care, iată, i-a adus Nobelul… Un fel de ură mocnită care arde încă, la adresa anilor din care timpul n-a distilat decât suferința și absurdul, a acelor ani de singurătate absolută, în care orice de pe pământ și din cer îi era ostil. Nicio rază de lumină nu răzbate din copilăria povestită, care e tenebroasă și înspăimântătoare, lipsită total de căldură și tandrețe și urmată de o existență la fel de întunecată în anii tinereții, când din singurătatea lumii murdare și sărace de la sat avea să treacă în singurătatea de la oraș, unde avea să se confrunte direct cu Securitatea.

Vânătoarea cumplită a Securității, beciurile, interogatoriile nenumărate, privațiunile, nedreptățile, momentul când e dată afară din biroul de la fabrică și ajunge să stea pe scări, pe o batistă, pentru că nu mai are alt loc, blana de vulpe tăiată, încălcarea flagrantă a oricărei urme de intimitate, lumea gri închis, lipsa totală a oricărei bucurii, lipsa totală a oricărei urme de libertate, înjosirea zilnică, înfometarea, urâtul, urâtul, urâtul… sunt coordonatele unei lumi în care Herta Müller intră odată cu plecarea ei din satul din Banat. Neputând să se desprindă de această apăsătoare biografie, o transpune în toată literatura ei, iar volumul de față, publicat în această toamnă la Humanitas Fiction, este, în fond, un excelent studiu condensat al unei existențe care se confundă cu o formă de ficțiune foarte personală. Scriitura ei devine un act de rezistență la viață, la negrul din jur, devine o formă de exorcizare și de supraviețuire, cartea de față constituind o interesantă dovadă a faptului că viața ei este, de fapt, opera ei…

Decizia

Ceea ce-i lipsește însă volumului „Patria mea era un sâmbure de măr” – deși îi aparține unei scriitoare premiate cu Nobelul pentru literatură, așa cum și este marketată cartea – în comparație cu „Scrisorile către Vera”, este anvergura… Anvergura intelectuală, umană și literară. Extraordinara deschidere a scrisorilor lui Nabokov este greu de egalat de vreo altă scriere similară a secolului 20, acea extraordinara capacitate de înțelegere și de re-creare a lumii pe care pare că i-o dăruiește Verei ca pe o miniatură delicată, în care se luminează pe rând diverse detalii cuceritoare… Privirea monocordă a Hertei Müller rivalizează cu greu cu această minunată desfășurare de culori pe care o oferă „jurnalul indirect” al lui Nabokov.

Prin urmare, pentru această excelentă formă de a surprinde realitățile unui secol, pentru subtilitatea cu care scriitura lui dezvăluie felul cum iubirea se instalează și se transformă pe parcursul deceniilor, pentru traducerea rafinată a Veronicăi D. Niculescu, atât de bine ritmată cu stilul lui Nabokov, pentru savoarea de nepovestit din fiecare pagină și pentru eleganta prezentare a volumului, Ziarul Metropolis declară „Scrisori către Vera” de Vladimir Nabokov câștigător al duelului și cartea sfârșitului de an 2016.

 

11
/06
/21

Triumf Amiria și Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) îi invită pe traducătorii profesioniști și amatori la un atelier de traducere queer cu profesoara universitară Ruxandra Vișan și traducătoarea Laura Sandu în cadrul secțiunii de literatură a proiectului.

08
/06
/21

„Unică în acest roman este vocea naratorului său, un amestec de Holden Caulfield și Karl Ove, maghiar și român, idealist și cinic, hibrid în multe sensuri, încercând să găsească claritatea, fără să știe de ce, dintr-un pur instinct moral și estetic, și fără să știe cum. Dacă acceptăm pactul autobiografic al cărții, atunci înțelegem lumea din care a ieșit unul dintre poeții cu adevărat originali ai noii generații. Mărcile lui lirice apar surprinzător și discret, ca mici puncte incandescente, și în proza fluidă și simplă prin care e spusă povestea anilor de rătăcire ai lui Dósa, probabil cel mai important scriitor maghiar de limbă română de azi.” (Adrian Lăcătuș).

01
/06
/21

Noul episod dedicat istoriei documentarului românesc de Cineclubul One World Romania aduce prim-plan trei personalități literare - Nina Cassian, Radu Cosașu și Geo Bogza. Până la 25 iunie pot fi văzute online, gratuit, cinci documentare de scurtmetraj din anii `60 la care şi-au adus contribuţia cei trei cunoscuţi scriitori.

31
/05
/21

O nouă carte care a ținut prima pagină a publicațiilor din întreaga lume în ultimii ani a apărut zilele acestea în traducere în colecția ANANSI World Fiction. Este vorba despre ”Niciun prieten, doar munții”, volum de memorii al cunoscutului refugiat iranian de etnie kurdă Behrouz Boochani, o istorie tăioasă ce descrie poveștile adevărate ale refugiaților de pe Insula Manus, din Papua Noua Guinee, unde autorul a fost închis în 2013, după ce a fost prins încercând să intre cu barca în apele teritoriale ale statului australian.

30
/05
/21

„Mi se pare că mai degrabă aș putea fi învinuit de lăcomie, de beție, de superficialitate, de indiferență, de orice doriți”, îi scrie Cehov lui A.N. Pleșcev, prietenul lui, la 1888, „însă nu de dorința de a părea ori de a nu părea ceva. Nu m-am ascuns niciodată! Dacă dumneavoastră îmi sunteți drag, sau Suvorin, sau Mihailovski, n-o ascund nicăieri”.

28
/05
/21

Cum a arătat copilăria pentru trei dintre cei mai cunoscuți artiști rock din toate timpurile – Bruce Springsteen, Freddie Mercury și Keith Richards?

20
/05
/21

Luni, 24 mai, începînd cu ora 19.00, pe paginile Facebook Polirom și Librăria Humanitas de la Cișmigiu (facebook.com/polirom.editura•facebook.com/LibrariaHumanitasDeLaCismigiu), Andreea Răsuceanu va intra în dialog cu redactorii Alecart, pornind de la romanul „Vîntul, duhul, suflarea”, recent publicat la Editura Polirom, în colecția „Fiction Ltd”.

17
/05
/21

Noi, copiii din Bahnhof Zoo de Christiane F este una dintre acele cărți care nu te lăsa indiferent. Adicția în rândul adolescenților este văzută din interiorul unei povești de viață reale. Cum te afunzi într-o experiență traumatizantă, consumul de heroină, din dorința de a aparține, de a simți că ești important pentru cei din jur și că ceea ce trăiești are o intensitate ieșită din comun? Și ce șanse ai cu adevărat să o poți depăși?