Practica şi mentalitatea din ţara mea, unde am ales sa trăiesc şi să funcţionez, se arată din ce în ce mai ostilă faţă de felul independent şi suveran de a-mi exersa profesia şi de a-mi duce existenţa în mod privat, fără să reprezint vreo greutate pentru fondurile publice. Bănuiesc că aşa simt şi ceilalţi suverani şi independenţi – indiferent de profesia aleasă…
Un articol de A. G. Weinberger|29 septembrie 2014
Cei care mă cunosc, sau pretind că mă știu, îmi cunosc valoarea și sunt de acord că eu nu folosesc limbajul dublu – atît de des întîlnit la cei mai mulți dintre personajele mediatizate din show business… Cînd mă vezi sau mă auzi you’ll get what you see… done deal.
Piața noastră mică de blues/jazz are un public curios și autentic, cu o sete sănătoasă pentru experiențe și trăiri decente.
În același timp este adevărat că piața noastră mică de blues/jazz este împînzită de impostori diletanți, care în cel mai bun caz pot fi niște surogate palide ale unor nostalgii netrăite, mimînd firescul cîtorva dintre noi. Nu vei auzi interpretat de la ei niciodată altceva, decît clișee și riff-uri „atotauzite“ și copiate. Astfel experiența ta, dragă Publicule, va fi una lineară și monotonă… vei simți și tu că ești martorul unei păcăleli palide fără fond…
Totuși, cauza noastră nu este chiar pierdută, există cîțiva muzicieni care ar merita o carieră mai la suprafață… în afara bombelor cu buda nespălată unde spiritul locului este al părului slinos, uscat cu bere ieftină și unde proprietarul te adoarme cu minciuni pecuniare mărunte…
De asemenea, este adevărat că mass-ul ăsta de media e plin de parveniți tabloizi care ignoră complet mica noastră comunitate de blues/jazz pe principiul poveștii țăranului și a girafei… va să zică, dacă noi nu-i dăm pe post atunci ei nici nu există… Precum versurile pisicii cînd zărește șoricelul și începe să cînte ascuțindu-și ghearele: eu de aia sunt, ca tu să nici nu fi…
Mai este foarte adevărat că nu prea există infrastructură în România pentru mica noastră piața de blues/jazz… Te-ai gîndit vreodată oare cîte locații există în țară, care pot pune la dispoziție un minim necesar tehnic? Locațiile unde se mută 2-3 mese să se instaleze trupa cu propriile scule, nu se pun… Mă gîndesc doar la localuri care au un bandstand, un backline adecvat și un minim de scenotehnică.
Să nu mai vorbesc de obligația impusă prin lege de a poseda un atestat emis de Ministerul Culturii pentru toți organizatorii de spectacole și concerte – pentru că dacă ai un local și eventual atragi clienții tăi acolo afișînd concerte, devii automat un organizator spectacole. Ești obligat să cunoști și să aplici legislația în vigoare din toate punctele de vedere… inclusiv cele fiscale… Eh, astfel de locații ideale sunt doar cîteva în toată țara… în rest avem de a face cu localuri care funcționează după ureche, care nu oferă nici un fel de siguranță nici pentru muzicieni, dar nici pentru public…
Scenele mari îns[ – teatrele, casele de cultură și alte săli profesionale – sunt destul de greu de obținut… pentru asta ai nevoie de relații, bani de chirie și un serviciu bun de afișaj. Eh, treaba aici începe să se complice un pic… aici apare un component decisiv in ecuația noastră, anume organizatorul de spectacole (fie el privat sau funcționar public)… dar despre asta poate cu altă ocazie…
Iți scriu toate astea să ai puțin habar, Mărite Public… nimic nu cade din cer… nici chiar atunci cînd ți se oferă totul pe gratis… iar tu crezi ca ți se cuvine doar pentru ca exiști… păi, nu e chiar așa…
Lîngă zîmbetele false, dar politicos vulgare și fără noimă, atît de des întîlnite în spațiul public există totuși atît funcțional cît și lucrativ o altă dimensiune a exprimării de sine… cea a celor din România mîndră și demnă, din care – îndrăznesc să sper că și tu, Mărite Public, faci parte…
In rest e doar„tăcere și nemișcare plină“ – să-l parafrazez pe eternul actual Camil Petrescu.
Să ne vedem cu bine la concerte…
