Wilhelm Worringer, ilustru istoric de artă german, spunea cam aşa, într-o memorabilă încercare de despărţire a apelor cu toiagul terminologic: „Manierismul este ceea ce apare într-o operă de artă datorită voinţei creatorului ei, iar stilul este ceea ce apare fără voia lui şi de multe ori împotriva voinţei lui.”
Un articol de Cinesseur|23 iunie 2014
Raportând afirmaţia de mai sus la ceea ce am văzut dumincă, în disputa dintre Rusia şi Belgia – o atrocitate de meci, fie vorba între noi! – se poate spune că am asistat la un duel fad şi anemic pus în scenă de doi manierişti cu trecut solid, dar fără viitor palpabil.
În timp ce Wilmots (antrenorul belgienilor) n-are stil, dar are echipă, avantaj care-l scoate din bucluc chiar şi atunci când jucătorii pun osul doar 5 minute din cele 90 lăsate de regulament, Capello are stil, dar n-are echipă, handicap care îl plasează în poziţia ingrată de manierist involuntar (senzaţia mea e că, tot fără să vrea înadins, a apucat-o pe urmele lui Sven Goran Eriksson, iar urmele astea nu duc nicăieri).
Rusia – Belgia a fost un meci la care m-am uitat minute în şir ca Witsel la poarta la care colegii săi nu prea reuşeau să ajungă, darmite să marcheze. Priveam şi mă întrebam ce naiba i-o fi împins pe făcătorii de cote să aşeze Belgia pe poziţia a cincea în ierarhia favoritelor la titlul mondial? Cine, mă, îmi venea să-i întreb ca Moromete? Belgia? Adică Belgia asta pe care publicul de pe Maracana a început s-o huiduie tot mai asertiv? Nu se poate! Cred că glumiţi, stimaţi domni. Bună glumă, dar cam proastă, vorba aia.
Băieţii ăştia reuniţi sub flamurile Belgiei (un fel de United Colors of Belgium), toţi cu şcoli înalte în străinătăţuri, Premier League fiind la loc de cinste, or fi talentaţi şi fâşneţi, dar n-au nici o legătură cu versiunea 1986 a echipei care ocupa locul 4 în Mexic (învingând într-un meci antologic chiar Uniunea Sovietică, 4-3 după prelungiri).
Până acum, în cele două partide jucate, n-am văzut la nici unul dintre ei, de la Hazard până la Mirallas şi Lukaku, ştiinţa şi ardoarea arătate odinioară de Ceulemans, Vercauteren şi Scifo! E adevărat, nici ruşii nu-s mai breji. Cu un lot epurat de zurbagii (Arşavin, Pavliucenko sau Pogrebniak, şi ei cu „studii” în Anglia, apropo!) şi clădit pe principiul colhoznic „efortul colectiv suplineşte sclipirea individuală”, Rusia n-are nici o legătură cu fosta echipă a URSS-ului. Mă refer, fireşte, la tradiţie fotbalistică şi la stil de joc!
Acolo unde primii zbârnâiau, cei de acum îşi dau cu stângul în dreptul, iar când dau alţii cu stângul în dreptul lor, arbitrul se face că nu vede infracţiunea deşi se află doar la un metru de ea, iar ea în careul mare.
Toată povestea e doar o chestiune de prepoziţie
Ciudată miopie: Rusia organizează viitoarea ediţie a Cupei Mondiale şi, după standardele lui Blatter, nu aşa se tratează o Mare Putere, pe deasupra şi viitoare gazdă a competiţiei. Sau poate or fi datorii ce se plătesc peste patru ani… Speculez, desigur!
„Fericită e corabia care a încheiat cu bine călătoria peste abisurile mării, precum pisarul cartea sa”. Aşa se încheie Scrisorar-ul lui Şişkin, carte pe care Don Fabio nu cred c-a apucat s-o citească. Ar fi fost bine, e o lectură încântătoare, ce-i poate da idei, dar nu-i timpul pierdut, mai ales dacă va fi debarcat de la cârma „naţionalei”, aşa cum deja se vehiculează în presa strategic alimentată de Kremlin.
Poate Mondialul din 2018 nu-l va mai prinde selecţioner al Rusiei. „Era vorba de reconstrucţie, signore”, îi vor spune ruşii, noi pentru asta te plătim, iar aici vor accentua sugestiv, „dar cum naiba construieşti dumneata cu jucători de 35-36 de ani?” Un tip competent şi pedant ca el va găsi răspuns la astfel de întrebări, nu-mi fac griji.
Nu-şi face nici el, fiindcă pentru antrenori ca Fabio Capello toată povestea e doar o chestiune de prepoziţie: nu va mai fi pe bancă, ci la bancă. Doar şi de-asta plăteşte oşti de avocaţi să-i negocieze contractele!
Foto cu Mondialul Metropolis, Rusia – Belgia şi Zboară cocorii – FIFA şi cinemagia