Zece fragmente superbe din „Viață de vânzare” - Ziarul Metropolis

Romanul „Viaţă de vânzare” de Yukio Mishima (traducere din japoneză şi note de Andreea Sion) a fost publicat la Editura Humanitas Fiction în anul 2018. Cartea este una cult, a apărut în 1968 şi face figură aparte în opera lui Mishima (care a ajuns de trei ori aproape de Premiul Nobel). Mishima, provenit dintr-o familie de samurai, şi-a făcut seppuku la 45 de ani, în 1970.

Un articol de Andrei Crăciun|18 iulie 2018

În „Viață de vânzare”, un tânăr, Henio, descoperă într-o zi cum literele ziarului pe care îl citea se transformă în gândaci, așa că decide să se sinucidă, fiind scârbit de omenire. Își ratează moartea, și începe să-și vândă viața,care e cumpărată de tot felul de oameni (inclusiv o femeie-vampir). O capodoperă deopotrivă ciudată și profundă, „Viață de vânzare” oferă fragmente de o tulburătoare frumusețe. Am selectat pentru dumneavoastră zece dintre acestea.

1

N-am nevoie de funeralii, nici de mormânt. Doar un singur lucru: mi-am dorit întotdeauna să am o pisică siameză; în același timp, mi s-a părut prea mare bătaia de cap, așa că, până la urmă, nu mi-am luat. V-aș fi recunoscător dacă, după moartea mea, ați crește o pisică siameză în locul meu. Și aș vrea, așa cum mi-am imaginat eu întotdeauna, să-i dați lapte, dar nu într-o farfurioară obișnuită, ci într-o lopată mare. O lăsați să lipăie o înghițitură-două și pe urmă o pocniți cu lopata peste bot, ca să-i șiroiască laptele pe față. Țin foarte mult la acest aspect, așa că vă rog să aveți grijă mare.

2

Șoarecele avea gura țuguiată, ca de vulpe, și câteva mustăți rare în vârful botului. Ochii mici îi erau făcuți din mărgele negreu. Până aici, nimic neobișnuit. Atâta că, spre deosebire de alți șoareci de jucărie, el era îmbrăcat în cămașă de forță. O cămașă albă, solidă, care-i prindea labele și-i zădărnicea orice mișcare. Pe piept scria, în engleză: Atenție! Nebun furios.

3

A avut senzația că treptele se transformaseră într-o cascadă albă, ale cărei șuvoaie îi treceau peste piept, însă chiar atunci a pășit pe peron. A venit și trenul. S-a urcat, simțindu-se rupt de oboseală. Vagonul era puternic luminat, de parcă ajunsese în rai. Curelele de susținere din plastic alb tremurau pe bare, la unison. Hanio s-a agățat de una dintre ele. A avut senzația că, dimpotrivă, cureaua îi înhață mâna și nu-i mai dă drumul.

4

În timp ce se plimba prin cartierul Shinjuku, i-a atras atenția posteriorul unei fete care tocmai intra într-un magazin cu reduceri. În primul rând, observase faptul că fata nu purta palton, chiar dacă nu era o zi prea friguroasă; posteriorul ei, îmbrăcat într-o fustă cadrilată de un verde șters, avea bogăția celor pictate de Renoir și, scăldat în lumina soarelui de iarnă, părea că vorbește despre însăși esența vieții. Emana prospețime, ca tubul de pastă de dinți care strălucește nou-nouț când e scos din cutie și promite o dimineață înviorată.

5

Așa i se întâmpla lui mereu: aștepta să se petreacă ceva. Cam asta însemna „a trăi”. Mai degrabă era mort pe când lucra la Tokyo Ads, unde toți își petreceau zilele în birouri prea luminate și cu tot felul de dotări ultramoderne, îmbrăcați în costume ultimul răcnet, muncind fără să se murdărească pe mâini. Iar acum, când hotărâse să moară și aștepta ceva de la viitor, sorbindu-și coniacul, nu crea oare o contradicție?

6

El, unul, făcuse tot posibilul să moară mai repede. Spre deosebire de el, cuplul pe care-l avea acum înaintea ochilor nu se grăbea deloc să moară. În grădină poposiseră, purtate de vânt, câteva flori de cireș. Camera era răcoroasă și ferită de lumina amiezii. Mâna albă a bătrânului răsfoia paginile volumului de poeme. Cei doi soți își împleteau moartea, în liniște, așa cum împletești un pulover, în așteptarea iernii reci.

7

El îi cunoștea bine pe hipioți, de pe vremea când lucra în publicitate. Erau în căutarea nonsensului, însă niciunul nu-l găsise pe cel veritabil. Cu toții – iar Reiko era un bun exemplu – ajungeau așa din motive cât se poate de banale. Frica irațională de sifilis, sau faptul că nu le plăcuse școala.

8

Reiko și-a scos hainele, iar el a rămas surprins să-i vadă trupul frumos, care inspira limpezime. Își imaginase că va vedea urmele drogurilor, însă nu era așa nici pe departe. În lumina slabă din încăpere, pielea ei moale părea că adăpostește un suflet singuratic și neliniștit. Sânii tineri și sănătoși ieșeau în relief ca doi tumuli pe o câmpie. Trupul ei gol avea ceva arhaic. Până la talie părea clădit într-un stil ușor exagerat, însă abdomenul alb, lucind în penumbra camerei, emana liniște și prosperitate. Oriunde-i atingeau pielea degetele lui Hanio, se creau mici valuri care se propagau pe întregul corp. Fata nu scotea o vorbă, ca un copil părăsit și înfricoșat. Hanio i-a văzut o clipă durerea, gravată adânc între sprâncene, și a rămas complet uimit. La sfârșit, pe așternut a rămas o mică pată de sânge, ca o insuliță.

9

Voia să ajungă în siguranță, cât mai departe. A mers pe drumuri ocolite și s-a furișat prin case, a trecut din străduță în străduță, la lumina palidă a lămpilor cu neon, pășind peste trupuri de șobolani morți și pe lângă prostituate care-l trăgeau de mânecă. A ajuns într-o zonă cu locuințe foarte sărăcăcioase, lângă o linie de cale ferată înălțată. Drumul nu era asfaltat. În lumina foarte slabă a lămpilor stradale se zăreau bolovani împrăștiați în toate părțile. Fusese atât de concentrat pe fugă, încât nu-și dăduse seama că era lac de sudoare. Tocmai voia să cotească pe o alee, când a auzit pași furișați, undeva în spatele lui. Se auzeau numai când pășea și el; când se oprea, se opreau și ei.