Zoltán András: o viaţă derulată în ritm de jazz
https://www.ziarulmetropolis.ro/zoltan-andras-o-viata-derulata-in-ritm-de-jazz/

Care e diferenţa între muzica vie şi cea pe care o auzim la radiourile comerciale? Ce înseamnă jazz a cappella şi cum s-au lansat Sarmalele Reci ,,ca în brânză”, acum aproape 20 de ani? Povesteşte Zoltán András, fondatorul grupului Jazzappella.

Un articol de Adina Scorţescu|13 februarie 2014

INTERVIU Zoltán András, 45 de ani, este vocalistul formației Sarmalele Reci. Acum trei ani a înființat singura trupă de jazz a cappella din România, Jazzappella, care are concert mâine, 14 februarie, de la ora 20.00, în Teatrelli.

Prima amintire legată de muzică e de pe la 3 ani și un pic, cand am fost prima oară la Tulcea. Astă-toamnă a fost acolo cu Sarmalele Reci, la festivalul organizat de Ivan Pațaichin. Când m-au urcat în șalupă, de bucurie, mi-a venit să cânt ,,Noi sun-tem mi-cu-ții ma-ri-nari și de fri-că nici n-avem ha-bar”, un cântec pe care l-am învățat în primul an de grădiniță. În timp ce cântam, am avut un fel de derulare pe rapid înainte a vieții mele și mi-am dat seama că atunci am simțit că lucrul pe care îl voi face cu cel mai mare drag în viață va fi să cânt.

În clasa I am fost solist la cor. A fost momentul în care a început instruirea mea muzicală pentru că profesoara de muzică i-a chemat pe părinții mei la școală (ei s-au speriat că iar am făcut vreo boacănă) și le-a zis: ,,Stați liniștiți, nu s-a întâmplat nimic rău. Voiam să vă spun doar să vă ocupați de copilul dumneavoastră, că ar trebui să facă muzică.” La care maică-mea a răspuns: ,,Eu știam că el e talentat, dar orice cioară îşi vede puiul de parcă ar fi cel mai frumos.” Deci acum, că aveam o părere obiectivă, specializată, am început studiul la pian, teorie muzicală și așa mai departe.

Ar fi foarte bine ca părinții să-și ducă copiii la concert cât mai des, la Sala Radio sau la Filarmonică sau unde pot să-i ducă; dar să fie pe viu și să fie cu niște muzicieni buni și cu muzică bună. Ceea ce ascultă înregistrat nu-i dă copilului niciun fel de orientare muzicală. Dar dacă îl duci la Filarmonică și vede că, atunci când se aude ,,bum”, e un timpan, când se aude ,,pi pi pi”, este un flaut, și că, lângă flaut, se află unul și mai mic, și dacă poți să-i explici că ăla se numește ,,piccolo” și că mai există violoncele, viole și așa mai departe, începe să aibă o cultură muzicală.

zoltan andras

Poți să asculți un sunet și să nu vezi legătura dintre sunet și emițătorul lui. De aia, de pildă, muzica de la posturile de radio comerciale nu are viață în ea, pentru că acolo nu există niciun instrument real, toate sunt semipreparate, ca la restaurantele ,,împinge tava”. Nu e nimic viu, nu respiră, nu are viață.

În liceu am descoperit The Beatles, mulțumită lui Florian Lungu. Dacă nu dădea el săptămânal, la radio, integrala Beatles – pe care o ascultam cu sfințenie și, când nu puteam s-o ascult, aveam un prieten care o întregistra pe magnetofon – n-ar fi existat nicio deschidere. Contextul muzical al anilor ’80 era ,,șlagăre în devenire”. Era toată muzica aceea pe care eu n-o ascultam, pentru că nu-mi plăcea; mi se părea că n-are absolut nicio legătură cu ce se întâmplă în restul planetei. În momentul când am început să aprofundez opera acestoi doi mari compozitori – John Lennon și Paul McCartney -, pentru mine s-a deschis o întreagă lume. Am început să înțeleg lumea așa cum e ea azi.

Când un coleg de armată m-a pus să ascult pe casetă niște înregistrări de jazz, cu care se mândrea, ăla a fost următorul salt. Mi-a prins bine că n-am sărit toate etapele astea. După ce asculți Lennon și McCartney îți dai seama că sunt și mari muzicieni de jazz care iau acel tezaur muzical și-l reînvie, îl personalizează.

N-am făcut Conservatorul. Am terminat Limbi Străine și cursul de improvizație de jazz a lui Marius Pop, la Școala Populară de Artă. Marius Pop a fost un pedagog deosebit. În momentul când am ajuns la cursul lui, pe la 21 de ani, era singurul curs de jazz din România, făcut în mod profesionist. S-a întâmplat că m-am dus la Casa Studenților o dată; repetau unii într-o cămăruță, la etaj și era acolo o pianină. Când au plecat am început să clămpăn la pian – niște acorduri, niște improvizații. Unul dintre ei, Nicolae Simion, s-a întors și mi-a zis ,,Îți place jazzul? Foarte bine. N-ai vrea să faci un curs?”. ,,Ba da.” Am dat examen de admitere și am urmat cursul ăsta care mi-a plăcut foarte mult. Prima mea trupă ,,profesionistă”, The Newcomers, a fost alcătuită din colegii de la cursul lui Marius Pop.

În ’92 m-au chemat la postul TV Soti să lucrez ca interpret pentru niște americani care le țineau cursuri lui Lucian Mîndruță, lui Florin Dumitrescu (n. red. – textierul grupului Sarmalele Reci), Andreei Esca. Florin era mare fan Timpuri Noi, cărora le scria și versuri. Mi-a zis într-o zi ,,Am o idee – vreau să fac un grup Sarmalele Reci. Ce zici?” I-am zis ,,Bine, bine, la revedere, că am treabă”. Dar m-a bătut la cap vreun an de zile: ,,Uite, îl știi și pe Mihai Iordache, poate vă combinați, poate facem un grup așa, mai alternativ.” Nu mă interesa absolut deloc propunerea lui de a cânta rock, pentru că eu aveam trupa mea de jazz și… n-auzeam încă vocea destinului. Era destul de mare gălăgia subiectivă a momentului.

zoltan andras

Când au făcut audiții pentru solist, le-au venit tot felul de băieți cu părul lung (eu tocmai mă tunsesem), cu geci de piele cu ținte, care voiau să salveze lumea. Nu le-au plăcut, așa că m-au chemat din nou pe mine. M-am dus, am cântat câteva melodii, mi-au plăcut pe loc și – mai pe românește – m-am băgat. Mai târziu mi-au mărturisit că m-au chemat și pentru că eram cel mai nesuferit solist vocal pe care îl cunoșteau. Lăsam prima impresie de tupeist care enervează. Or ăsta e un cârlig foarte bun la public, după părerea lui Florin Dumitrescu.

Majoritatea soliștilor-personalitate au această latură enervantă. Uită-te la Chirilă, la Despot. Peste hotare, Bono e… mamă-mamă! Ca să nu mai zic de Sting; are așa o alură de copil rebel care ar putea să-ți spună vreo două. Probabil că asta este ceea ce se decantează mai încolo: ceva-ul care te neliniștește și te pune în mișcare.

Trupa Sarmalele Reci are un mesaj foarte individual și foarte angajat. Muzica grupului este formată exclusiv din compoziții proprii, în aranjament propriu și așa mai departe, în limba română. Și, mai ales, vrea să spună ceva legat de realitatea acestor 20 de ani de când cântăm.

Ceea ce mă impresionează cel mai mult este cât de mult se bucură oamenii de ceea ce facem noi. La spectacolele cu Sarmalele Reci încă mai vin oameni care ne spun ,,Eu nu v-am auzit niciodată în concert, dar e grozav ceea ce faceți!”. E experiența aceea a omului care trăiește ceva viu. Am mers ca în brânză: n-am făcut niciun efort ca să ne poziționăm, nu ne-am pus bine cu cineva care să ne ajute, să ne lanseze; am fost tot timpul independenți și, ca atare, am putut să avansăm în carieră.

În anii ’90, lucrurile erau altfel; nu era nevoie de un PR care să-ți pompeze un cântec care n-are nicio valoare muzicală, dar pe care, dacă îl asculți de 20 000 de ori la radio, deja ești infectat și îl fredonezi, chiar și fără voia ta. Oamenii aveau nevoie de valori după o perioadă de nonvalori.

Cu Sarmalele Reci mă văd acum mai rar, cam o dată pe săptămână, din mai multe motive. Unul ar fi că știm așa de bine repertoriul încât, la orice oră din zi și din noapte, dacă ne putem pune la instrumente și la microfoane, îl cântăm din orice poziție. Al doilea motiv ar fi că am vrut să investesc mai mult timp și energie în Jazzappella, ca să cresc acest grup.

Nici nu știam că o să vreau să fac un grup a cappella de jazz. Prima oară când am avut experiența unui altfel de cor a fost în 2002, când am fost în Elveția la un simpozion de tineret, unde un african a ținut niște ore de cor. Toată lumea știe că africanii sunt buni la tobe, dar nu-ți vine să crezi când îi auzi cântând în cor! Cântă din burtă, din piept, din picioare. Au forța aia a junglei. Am fost fascinat că se cânta pe patru voci, care n-aveau nicio legătură una cu alta. Melodiile erau cu totul altfel scrise față de muzica corală europeană și sunau foarte mult a jazz. Am scris muzica notă cu notă și am luat-o acasă; a fost marele trofeu cu care am venit din Elveția.

zoltan andras

Jazzappella, pe care am înființat-o în 2011, e un lucru unic și fără egal. Dar nu cred că lumea ne place pentru că suntem unici, ci pentru că văd ceva autentic și valoros. Oamenii cred că reacționează la ce e valoros și bun, nu la ce e unic. Dacă găsești un gunoi în mijlocul străzii, poate fi unic – singurul gunoi de pe stradă. Dar nu te impresionează cu nimic, ai vrea să-l arunci ca să nu mai existe.

Jazzappella are cu totul altă stare de spirit față de Sarmalele Reci. Cântăm un repertoriu mixt: jazz, pop, prelucrări jazzy ale unor piese celebre. Cineva care nu înțelege ar putea să creadă că suntem o trupă de cover-uri. Dar nu suntem o ,,cover band”, ci un grup care cântă a cappella jazz. În jazz este o convenție deja: cânți standarde, cânți piese compuse de alții, într-o manieră proprie; sau compui tu, într-o manieră asemănătoare, piesele tale. Așa e și la Jazzappella – eu compun, fac aranjamente.

Aranjamentul muzical înseamnă că nu toată lumea cântă la unison, ci acea melodie e astfel orchestrată – deși nu e corect spus, pentru că orchestrația se referă la orchestră -, e aranjată pe mai multe voci astfel încât fiecare voce s-o completeze pe cealaltă și experiența finală să fie că nu lipsește nimic. Nu ai nevoie de niciun instrument. Astea înseamnă a cappella – a cânta numai din voci ceva ce altfel ar fi interpretat de voci plus instrumente sau numai de instrumente.

E important cum ne simțim noi între noi. Căci motivația noastră de a merge la repetiții și la concerte nu este că directorul Filarmonicii ne face cu degetul și zice ,,Ai lipsit la repetiție, îți tai din salariu”. Noi facem asta pentru că suntem fiecare director pe vocea lui.

Foto: Petrică Tănase (Petrică Tănase Photography)



22
/09
/17

INTERVIU Născut în 1977, la Piatra Neamț, regizorul Daniel Sandu alegea să studieze în adolescență la Seminarul Teologic „Sfântu Gheorghe” din Roman, experiență care avea să inspire primul său lungmetraj – „Un pas în urma serafimilor”, care intră astăzi în cinematografe.

06
/09
/17

Între 7 și 10 septembrie, trăim într-un oraș al dansului, datorită Bucharest International Dance Film Festival, care ne propune cele mai atrăgătoare filme de dans ale momentului. Despre provocările unui astfel de eveniment, am stat de vorbă cu coregrafa și regizoarea Simona Deaconescu, cofondatoare a festivalului ajuns la a treia ediție.

07
/08
/17

Renumitul director de imagine italian Blasco Giurato semnează imaginea filmului românesc ”Octav”, al regizorului Serge Ioan Celebidachi, ce va rula în cinematografe începând cu 6 octombrie 2017. Marcel Iureș are rolul principal în filmul în care mai joacă actori precum Victor Rebengiuc, Andi Vasluianu, Lia Bugnar. Blasco Giurato a semnat imaginea a peste 100 de filme, printre care și „Cinema Paradiso”, pelicula premiată cu Oscar.

01
/08
/17

Românul celebru în străinătate care a descoperit Legea Constructală, Membru de Onoare al Academiei Române din 2011, Doctor Honoris Causa a 18 universități din lume este printre primii 100 cei mai citați din inginerie. Profesorul universitar la Duke University, universitatea particulară de elită în SUA, ține prelegeri pe tot globul și a publicat 30 de cărți.

21
/07
/17

Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS) coordonează colecția „Biblioteca Polirom”. BAS (39 de ani) este poet și, din acest an, romancier. Cartea sa „Copilăria lui Kaspar Hauser” a fost primită cu entuziasm, primind elogii peste elogii. Ne-am întâlnit să stăm un pic de vorbă despre cărți, nu neapărat ale noastre. A reieșit că situația nu e deloc roz. Iată.

12
/06
/17

În a doua zi a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (10 iunie) a fost prezentat spectacolul de dans aerian ”TANGO LA ALTITUDINE II”, semnat de coregrafa argentiniană Brenda Angiel, continuarea unui spectacol prezentat anterior tot la FITS de aceeași companie. Un performance în aer, în lumini, umbre și fum, într-un spațiu care nu mai e spațiu definit de limite ci e libertate și respirație largă.