CRONICĂ DE FILM “Zona de interes” (2023), de Jonathan Glazer, este un film aproape conceptual, a cărui forţă e dată de contrastul dintre ce vedem în prim-plan, de o parte, şi ce se întâmplă în plan îndepărtat şi ce auzim pe coloana sonoră, de cealaltă parte.
Un articol de Ionuţ Mareş|13 februarie 2024
Holocaustul e una din temele dificil de abordat în cinema. Iar reprezentarea vizuală a unei asemenea tragedii a dus, de-a lungul deceniilor scurse de la descoperirea lagărelor morţii şi filmările cu cadavrele şi supravieţuitorii, la declanşarea unei ample dezbateri despre etica oricărui demers de acest fel. Sunt puţini autorii de cinema de ficţiune care s-au încumetat la un asemenea subiect, tocmai din cauza dilemelor morale şi artistice (Care e, în fond, cea mai justă abordare? Sau poate că de fapt orice film de ficţiune e sortit să divizeze şi să eşueze, şi doar refuzul de a iniţia o asemenea producţie ar trage apreciere unanimă?).
Însă atunci când au făcut-o, rezultatul nu a trecut neobservat. Anterior s-a întâmplat în 2015 cu “Fiul lui Saul”, al regizorului maghiar László Nemes, care a ales să-şi construiască filmul din perspectiva, limitată, a unui membru al unei echipe (Sonderkommando) de prizonieri evrei obligaţi să execute diverse munci la ordinele gardienilor nazişti de la Auschwitz-Birkenau. Un protagonist pe care camera îl urmărea de foarte aproape, în mişcare şi în cadre strânse. Filmul ne propunea o imersiune în infernul lagărului morţii, însă victimele erau lăsate în plan secund, în flu, sau în afara cadrului, iar oroarea crimelor era sugerată prin coloana sonoră.
Accentul pe sunete este ceea ce apropie “Fiul lui Saul” de “Zona de interes” al lui Jonathan Glazer, ca şi cum doar acest aspect al crimelor de neimaginat nu s-a uzat prin suprafolosire şi e mai ferit de controverse. La fel ca regizorul maghiar, şi cineastul britanic e conştient că imaginile cu victimele Holocaustului sunt atât de prezente în mintea noastră şi în imaginarul colectiv, încât o reconstituire a lor nu doar că nu e necesară, dar ea ar risca să perpetueze seria de reprezentări-clişeu pe care le-a forjat cinematografia mainstream, în principal Hollywood-ul, şi să banalizeze tragedia. Aşa că alege perspectiva criminalului, cu care suntem inevitabil împinşi să ne identificăm într-o anumită măsură (în special prin aspiraţia la o viaţă mic-burgheză tihnită, fără gândul la tragediile care se întâmplă în jur).
Mai exact, “Zona de interes” – cu un scenariu care e inspirat din romanul omonim al lui Martin Amis, dar de care se îndepărtează semnificativ – ne invită să pătrundem în viaţa de zi cu zi a lui Rudolf Höss (Christian Friedel), comandantul lagărului nazist de la Auschwitz, şi a soţiei sale, Hedwig Höss (Sandra Hüller), în perioada în care ei, cei cinci copii ai lor şi câţiva angajaţi ai casei locuiesc chiar lângă sinistrul loc al morţii.
Glazer propune un film aproape conceptual, a cărui forţă e dată de contrastul dintre ce vedem în prim-plan – activităţile şi grijile cotidiene ale familiei – şi ce se întâmplă în plan îndepărtat şi ce auzim pe coloana sonoră, semne discrete şi permanente ale grozăviei care se desfășoară dincolo de gardul curţii şi al grădinii (trenuri care trec în depărtare, coşuri înalte de fum care merg aproape neîntrerupt, ordine strigate în germană, plânsete şi ţipete de groază ale victimelor, câini care latră, focuri de armă).
În plus, uneori ecranul devine, pentru secunde bune, complet negru, alb sau roşu. Câteva secvenţe de noapte, în care vedem cum o fată, localnică, ascunde mere şi pere în pământul de pe şantierele unde ziua sunt aduşi prizonierii evrei să lucreze, sunt redate în imagini alb-negru realizate cu o cameră de filmat termică. În astfel de momente, coloana sonoră e invadată, acaparată, de sunete abstracte, care par a sugera un fel de rău ontologic, concepute de artista britanică Mica Levi (cu care Glazer a mai colaborat la “Under the Skin”, în 2013).
Spre final, când Rudolf Höss pleacă din clădirea din oraş unde tocmai se desfăşurase o petrecere a naziştilor, diegeza e întreruptă de imagini de documentar din prezent cu sălile şi cuptoarele fostului lagăr, astăzi muzeu de comemorare, pentru a marca mai clar conştiinţa contemporaneităţii.
La asta se adaugă şi dispozitivul regizoral atipic, care a implicat că Glazer şi directorul de imagine Łukasz Żal au instalat, în locul în care au filmat, mai multe camere, controlate de la distanţă şi a căror amplasare nu le-a fost dezvăluită actorilor, pentru a crea senzaţia unui spaţiu supravegheat video şi a îndemna, în majoritatea timpului, la o privire rece, cvasi-observaţională, asupra personajelor.
Sigur că toate acestea pot ridica întrebări despre etica opţiunii de a realiza un film atât de intelectualizat şi pe alocuri chiar artsy (fapt sesizabil mai ales în cadrele, atent coregrafiate şi aranjate, în care planul îndepărtat devine mai important), despre un subiect precum Holocaustul (deşi plasat la polul opus, László Nemes a fost la rândul său criticat, pentru abordarea sa imersivă).
Glazer complică şi mai mult dilema, pentru că, la fel ca în filmele sale precedente, face apel la câteva elemente de horror (una din fetele cuplului e somnambulă; băieţii dezvoltă instincte de violenţă; la repetiţia unei orchestre muzicale într-un parc din oraş asistă doi bărbaţi, aparent doi soldaţi desfiguraţi; într-o seară, în timp ce stau în paturile lor separate, cei doi protagonişti, Rudolf şi Hedwig, a căror înfăţişare şi ale căror gesturi disturbă în sine pe tot parcursul filmului, ajung să grohăie – de altfel, toate interacţiunile şi discuţiile lor au ceva grotesc).
Ajungem astfel la paradoxul major pe care îl conţine filmul şi care îl face un obiect artistic sofisticat, potenţial problematic şi, teoretic, mai greu atât de respins vehement, cât şi de îmbrăţişat pe deplin. Reuşeşte deopotrivă să fie perturbator şi să producă plăcere cinefilă. Să inducă sentimente puternice şi, în acelaşi timp, să impună o distanţare critică. Şi, în esenţă, să ambiguizeze poziţionarea lui Glazer: ne invită în casa unor criminali pentru a ne simţi inconfortabil, dar redă oroarea găsită acolo printr-un spectacol sobru al macabrului.
„Zona de interes” poate fi văzut în cinematografe din 16 februarie, distribuit de Bad Unicorn.
