Orice reluare a poveştii scrise în 1946 de Kazantzakis aduce invariabil comparaţia cu filmul cu Anthony Quinn. Spectacolul de la Naţionalul timişorean aduce însă, pe lângă trăirile unice din teatru, şi o ţesătură narativă cu multiple nuanţe emoţionale şi destule momente în care „coboară îngerul”.
Un articol de Cristina Enescu Aky|6 iunie 2021
Hristo Boicev, autorul piesei montate la Timișoara este unul dintre dramaturgii de frunte ai Bulgariei și printre cei mai jucați autori bulgari ai ultimelor decenii. La bază inginer-devenit jurnalist TV – devenit dramaturg, a scris prima sa piesă acum 40 de ani. Piesele lui s-au jucat la unele dintre cele mai prestigioase festivaluri de teatru din Europa.
Povestea întâlnirii visătorului tânăr Niko (de fapt însuși Kazantzakis) și a exuberantului Zorba, visul lor de a face să meargă mina de cărbune din Creta, eșecul întreprinderii și noile vise de îmbogățire – toate sunt imagini dintr-o călătorie prin viață care trece, pentru amândoi, prin revelări și descoperiri de sine, căderi și rătăciri, confruntări cu proprii demoni și cu drumul altor oameni. Și – da, inevitabil, perioada pe care o traversează umanitatea acum din cauza pandemiei face să rezoneze și mai puternic tribulațiile lui Zorba, Niko și ale celorlalte personaje în căutarea rostului omului și a esenței lui Dumnezeu, a sensului iubirii, compasiunii, suferinței.
Zorba (Ion rizea) și Mimito (Bogdan Spiridon)
Ion Rizea (Zorba) și Matei Chioariu (Niko) sunt doi actori-forță, fiecare în felul său: Zorba e o sticlă de șampanie perpetuu revărsându-se de poftă de viață, necaz pe viață și tot ce poate încăpea între ele. Uneori forța lui vitală îl face orb la rațiune și bună judecată și îi scoate umbrele la iveală. Zorba lui Ion Rizea (actor nu întâmplător nominalizat la Premiile Uniter de anul acesta pentru cel mai bun rol secundar) e deopotrivă profund și superficial, are intuiții copleșitor de simple despre om, Dumnezeu, iubire, moarte și destin, însă totodată și o personalitate volatilă, pe alocuri declamativă. E indubitabil o forță a naturii, care atrage și prinde în vârtejul său pe cei din jur, în primul rând pe Niko. Prietenia lor e emoționantă, caldă, cu dezamăgiri și disensiuni, cu diferențe în modul de a înțelege și traversa viața, dar e și extrem de umană și caldă.
Niko (Matei Chioariu) are subtilități emoționale adesea mai delicate și o coardă sensibilă mai fină. Cu câtă delicatețe, stângăcie delicioasă și umor (involuntar) o consolează pe Bubulina, băgându-se fără să vrea în ditamai încurcătura: Zorba era de fapt departe, în brațele unei fetișcane, dar compasiunea lui Niko pentru bătrânul și delicatul suflet al Bubulinei îl face să îi spună acesteia despre „scrisoarea de amor” a lui Zorba și promisiunea acestuia de a se căsători cu ea la întoarcerea în Creta.
Iubirile celor doi sunt, în diferite feluri, emoționante: Zorba îi întreține din compasiune Bubulinei visul unei mari iubiri dar totodată potențează în ea tot ce mai e încă frumos (șarmul cochet, dorința de a iubi, de a fi iubită și a aduce bucurie). Niko găsește în văduva Surmeli (Alina Ilea) oglinda propriei sale sensibilități, iar scena intimității lor este de o delicatețe și totodată un umor ingenuu de neratat (o simplă carafă cu apă și lămâie devine limbajul tuturor lucrurilor care nu se pot spune).
Văduva (Alina Ilea) și Niko (Matei Chioariu) Bubulina (Ana Maria Cojocaru)
Imperfectul Zorba e deopotrivă o carte deschisă și un mister, o forță molipsitoare cu încrederea și avântul său, atunci când crede în ceva (deschiderea minei, apoi salvarea de la faliment prin căutarea de petrol). Energia lui e uneori un tăvălug care mătură totul în cale. Cu el, intelectualul Niko dezbate multe despre natura omului și relația lui cu Dumnezeu, despre pasiuni și patimi, iubire, ură și moarte, despre individ și comunitate. Pe el, care vrea să scape de toate „preocupările metafizice”, Zorba îl trage spre concret, visceral, spre impulsurile momentului, și îi insuflă curaj.
Văduva Surmeli (Alina Ilea) e o femeie pe cât de retrasă pe atât de magnetică, urâtă de întreaga comunitate, care a ales-o drept țap ispășitor al tuturor păcatelor de care de fapt se fac vinovați bărbații comunității. Toți soții o doresc iar unii chiar încearcă să o aibă (prin cochetărie sau violență), toate nevestele se simt amenințate de ea, iar nimeni nu are pace. Sunt, de fapt, oameni care nu se cunosc, nu se ascultă, și o lume condusă orbește de proiecții dușmănoase ale celuilalt – ceea ce duce la sacrificarea văduvei pentru satisfacerea demonilor nesățioși ai comunității.
Madam Hortensia, Bubulina (Ana Maria Cojocaru) are un trecut sclipitor de curtezană adulată de patru amirali, și un prezent al amintirilor și dezolării, înnobilat însă de sufletul ei cald și de ținutele ei extravagante deși vetuste. Pasiunea ei pentru Zorba e lipicioasă, nevoiașă, dar ingenuă și emoționantă pentru că e dispusă să ofere mult mai mult decât ceea ce primește. Porecla „Bubulina” nu e întâmplătoare – este numele ce i se dăduse unei figuri celebre a Războiului de independență al Greciei din 1821, comandant de navă și prima femeie amiral a flotei imperiale rusești. Ea nu realizează că Zorba îi oferă compasiune, nu iubire eternă, serile la ea sunt într-un fel triste, căci nu mai are decât amintiri și iluzii, și totuși agapele ei cu Zorba și Niko sunt emoționante și însuflețite – ori ce e mai de preț, de fapt, decât omul care face altor oameni viața puțin mai ușor de îndurat?…
Mimito (Bogdan Spiridon), un suflet simplu și luminos, e emoționant, savuros și memorabil ca „prostul satului”, și unul dintre cele mai de impact personaje ale spectacolului. El face ceea ce nimeni nu își permite: își asumă neajunsurile stării sale (deficiențele mentale), îi acceptă pe ceilalți așa cum sunt (cu excepția celor violenți și răi), și trăiește bucățica sa de viață cu o bucurie și o ușurătate a inimii care încălzește și luminează împrejur. E un om care își petrece timpul „ca un pașă”, e milos, delicat, bucuros din lucruri mici, e candid și binefăcător, o bucurie de om într-o comunitate plină de încrâncenări, ură și drame.
Cele cinci neveste sunt chintesența demonilor comunitari: sunt crâncene în ura pe care o scuipă asupra văduvei, și evidențiază puternic ce e mai rău în oameni când se adună laolaltă împrejurul unor pasiuni negative. Iar când devin bocitoare la căpătâiul (încă nedecedatei) Bubulina, sunt de pură esență caragialiană: schițe de caractere prefăcute, oportuniste, ridicole, găunoase, mimând bocetele și jalea pentru moartea Bubulinei în același timp cu răscolirea și împărțirea bunurilor acesteia.
Și personajul Mavrudi (Cătălin Ursu), confruntat cu tragedia morții fiului său (în care și el a jucat un rol), creează momente copleșitoare în care îi urlă lui Dumnezeu toată frustrarea, nedumerirea și revolta omului în fața tragediei, neînțelegând de ce Iubitorul de oameni lasă omul pradă furtunilor. Inevitabilul paralelism cu modul în care se simte umanitatea acestor vremuri pandemice dă și mai multă forță monologului său.
Dincolo de bucuria incomensurabilă a revenirii la un spectacol live, felicitări echipei Teatrului Național de la Timișoara pentru un spectacol cu vibrații multe și nuanțate, și un tonus ridicat al spectacolului, într-o vreme în care orice ne dă energii bune merită apreciat.
*
Zorba Grecul
de N. Kazantzakis, piesă originală de Hristo Boicev
Regia: Mihaela Lichiardopol
Decoruri: Emil Bejenaru
Distribuție:
Zorba – Ion Rizea
Niko – Matei Chioariu
Hortence – Ana Maria Cojocaru
Văduva Surmeli – Alina Ilea
Mavrudi – Cătălin Ursu
Mimito – Bogdan Spiridon
Manolis – Victor Manovici
Pavlis – Andrei Chifu
Lola/ Nevastă/ Bocitoare – Iuliana Crăescu
Preotul – Cristian Szekeres
Nevestele/ Bocitoarele – Laura Avarvari, Paula Maria Frunzetti, Luminița Tulgara, Ana-Maria Pandele Androne
Manolakas – Darius Zet
Andruli – Andrei Zgâbaia
Anagnosti – Marin Lupanciuc
