„Zorba m-a învăţat să iubesc viaţa şi să nu mă tem de moarte”
https://www.ziarulmetropolis.ro/zorba-m-a-invatat-sa-iubesc-viata-si-sa-nu-ma-tem-de-moarte/

Ca o nesfârşită călătorie prin lumea oamenilor şi prin cea a zeilor s-a desfăşurat existenţa lui Nikos Kazantzakis, cel mai cunoscut scriitor elen din secolul XX.

Un articol de Monica Andronescu|29 Iulie 2018

Între 18 februarie 1883, când s-a născut la Iraklion, în Creta, şi 26 octombrie 1956, când a murit, la o clinică din Freiburg, Nikos Kazantzakis a trăit ca un explorator care vrea întotdeauna mai mult. Graţie întâlnirii cu Yiorgios Zorbas, un grec în carne şi oase, devenit apoi un celebru personaj de roman, a descoperit ce înseamnă anticul îndemn hedonist „trăieşte-ţi clipa”. Nu e deloc o exagerare, susţin specialiştii, să spunem că viaţa scriitorului grec a fost împărţită în două „ere”: înainte şi după Zorba Grecul/ Alexis Zorbas.

O trecere în revistă, pe „repede înainte”, a celei dintâi dintre aceste două perioade ar include studiile din legendara insulă grecească în care s-a născut, la vremea când cretanii se luptau cu turcii, iubirea pentru limba franceză, deprinsă de la călugării din şcoala de pe Insula Naxos, în care a fost trimis, Facultatea de Drept, absolvită la Atena, începuturile literare şi, de asemenea, ale unei fabuloase cariere în gazetărie. Din aceeaşi „eră” fac parte plecarea la Paris, la studii, în 1907, audierea prelegerilor susţinute de filosoful Henri Bergson şi contactul cu gândirea lui Friedrich Nietzsche, după care Kazantzakis nu va mai fi la fel. Peste decenii, în „Zorba Grecul”, romanul care i-a adus notorietatea internaţională şi nemurirea, avea să explice: „În viaţa mea, cele mai mari foloase le-am avut de pe urma călătoriilor şi a viselor; dintre oameni, vii sau morţi, prea puţini m-au ajutat în lupta-mi. Şi, dacă aş vrea să-i disting pe cei care mi-au lăsat urme mai adânci în suflet, aş reţine poate vreo trei-patru. Homer, Bergson, Nietzsche, Zorbas. Primul a însemnat pentru mine ochiul albastru, senin – ca discul soarelui – care luminează cu strălucirea lui eliberatoare totul; Bergson m-a scăpat de impulsurile filozofice care mă torturaseră în prima tinereţe; Nietzsche m-a îmbogăţit cu noi nelinişti şi m-a învăţat să transform nefericirea, nesiguranţa în mândrie; şi Zorbas m-a învăţat să iubesc viaţa şi să nu mă tem de moarte”.

O întâlnire la vreme de război

Întors în Grecia şi stabilit la Atena, împreună cu Galatea Alexiou, pe care o ia de soţie, Kazantzakis, participă activ la viaţa cetăţii – aşterne pe hârtie piese de teatru, scrie şi traduce cărţi pentru copii din franceză ca să-şi câştige existenţa, citeşte, merge în pelerinaj la Muntele Athos şi visează la întemeierea unei noi religii şi la un stat unitar. Fascinat de Homer şi de Dante, pe care îi şi tălmăceşte, ajunge la momentul care-i schimbă viaţa, în 1917.

În timpul războiului, are nevoie de cărbune şi-l angajează pe muncitorul Yiorgios Zorbas să extragă lignit din Peloponez. Iată sursa reală, susţin biografii, a lui Zorba Grecul, eroul fără egal din romanul omonim al lui Kazantzakis, publicat în 1946. În prologul cărţii, la care a lucrat ani întregi, scriitorul explica:  „De-ar fi să-mi aleg azi un «îndrumător spiritual», un «guru», cum îl numesc indienii, «Bătrânul», cum îi zic călugării de la Sfântul Munte, cu siguranţă că pe Zorbas l-aş alege fără a sta pe gânduri. Fiindcă el avea ceea ce îi trebuie unui scriitoraş ca mine pentru a se salva: Privirea primitivă, care-şi prinde de sus, dintr-o săgetătură, hrana; naivitatea creatoare, proaspătă în fiecare dimineaţă, de a vedea mereu pentru prima oară totul şi de a conferi feciorie eternelor elemente cotidiene – vânt, mare, foc, femeie, pâine; siguranţa mâinii, prospeţimea inimii, tăria de a-şi ironiza până şi sufletul, de parcă ar fi deţinut o forţă superioară acestuia şi, în sfârşit, râsul sălbatic în cascade, al cărui izvor e mai adânc decât măruntaiele omului, care în clipele hotărâtoare se revărsa eliberator din pieptul puternic al lui Zorbas; se revărsa, putea să năruie şi chiar năruia toate zăgazurile – morală, religie, patrie – pe care şi le ridică împrejur biata făptură omenească spre a-şi apăra sărmana-i viaţă”.

Cum nimic din ce e omenesc nu i-a fost străin, Nikos Kazantzakis a străbătut lumea în lung şi-n lat, în căutarea unui adevăr, cât de mic, despre sine şi implicit despre om. A scris multe piese de teatru şi a fost protagonistul unor episoade biografice pe care azi nu cu greu le-am putea înţelege. Printre ele se numără îmbrăţişarea cauzei comuniste, fapt petrecut la jumătatea deceniului al doilea, când se întorsese de la Viena, unde studiase scrierile budiste. Sedus de revoluţionarii comunişti după ce cretanii sunt învinşi de turci, vrea să împace activismul de tip comunist cu… resemnarea budistă, învaţă rusă şi doreşte să locuiască în Uniunea Sovietică.

Camaradul Panait Istrati

În noiembrie 1927, acolo îl întâlneşte pe Panait Istrati, pe-atunci în vogă în Franţa.  Cu el şi cu alţii face un turneu în zona caucaziană, jurând să acţioneze politic şi cultural în Uniunea Sovietică. Datorită lui Kazantzakis numele lui Panait Istrati a ajuns în Grecia. În ianuarie 1928, amândoi preamăresc experimentul sovietic ţinând un discurs în Teatrul Alhambra, în faţa mulţimii. Urmează proteste de stradă, Kazantzakis e ameninţat cu tribunalul, iar Istrati, cu deportarea.

În iunie, se întâlnesc amândoi cu Maxim Gorki la Moscova, iar scriitorul grec începe lucrul la un scenariu de film despre viaţa lui Lenin. În acelaşi an, periodicul „Monde” tipăreşte primul portret al lui Kazantzakis şi astfel publicul din Europa află despre scriitorul grec. Autorul articolului este… Panait Istrati. Însă în scurt timp diferenţele de opinie cu privire la un caz concret îi vor despărţi pe cei doi buni prieteni.

La sfârşitul anilor ’20, locuieşte la Paris şi la Nisa şi trăieşte din traduceri, iar la începutul deceniului următor se mută în Spania, în speranţa ca destinul său literar se va împlini astfel mai uşor. Dar nu reuşeşte să supravieţuiască din traduceri şi se întoarce în insula Egina de lângă Atena. În 1935, călătoreşte în Japonia şi China în calitate de corespondent al unei publicaţii din Grecia, iar la întoarcere cumpără pământ în Egina. Îi intervievează pe Generalul Franco şi pe Miguel de Unamuno, iar casa din Aegina e gata construită. Scrie teatru, traduce din Dante, îşi publică impresiile de călătorie din Spania. La sfârşitul deceniului al treilea, petrece câteva luni în Anglia, unde scrie piesa de teatru „Iulian apostatul”, iar în 1941, după ce trupele lui Mussolini invadează Grecia, începe lucrul la o carte intitulată iniţial „Viaţa sfântului Zorba”.

Pus la index de papă

În timpul războiului, rămâne în Egina şi, cu toate că e dornic să intre iar în politică, lucrează de zor – la o nouă traducere din „Iliada” şi la un roman despre Iisus, care avea să devină „Ultima ispită a lui Hristos”. În ’43, sunt gata şi romanul despre Zorba, şi tălmăcirea, şi piesa de teatru despre Buddha. Se mută apoi la Atena şi devine liderul unui mic partid socialist, care vrea să reunească toate facţiunile stângii necomuniste. Se căsătoreşte cu Eleni Samiou, partenera sa de viaţă. Un an mai târziu, ajunge ministru fără portofoliu în guvernul coaliţiei Sofoulis.

Călătoreşte imens în Occident şi în Orient,  obsedat de imaginea unei grec care se-apucă să danseze când nu mai poate de bucurie sau de supărare. Transformat în personaj, acest grec, la graniţa dintre realitate şi fincţiune, cucereşte cititorii din toată lumea după apariţia romanului „Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas”, în 1946. În 1953, Biserica Ortodoxă Greacă îl condamnă pentru sacrilegiu din cauza mai multor pagini din această carte, dar şi din „Ultima ispită a lui Hristos”, roman încă nepublicat în ţara natală a autorului. Un an mai târziu, papa pune aceste scrieri în Indexul Romano-Catolic de Cărţi Interzise. Înaltelor feţe bisericeşti de acasă, de la Atena, Kazantzakis le replică: „Mi-aţi dat blestemul vostru, sfinţi părinţi. Eu vă dau binecuvântarea mea: fie conştiinţa voastră curată ca a mea şi fie să fiţi morali şi religioşi ca mine!”. În acelaşi an, este diagnosticat cu leucemie şi aproape că-şi pierde ochiul drept.

Îşi revine încet şi începe să scrie, alegând formula autobiografiei, „Raport către El Greco”, carte fără seamăn în literatura europeană a secolului trecut. Adresându-se ca un soldat „generalului” său, vestitul pictor cretan rămas în istorie cu pseudonimul din titlul menţionat, Kazantzakis îşi rememorează existenţa, dar nu apucă să-şi încheie scrierea, care va apărea postum. „Ultima ispită a lui Hristos”, roman ce reinterpretează prin prisma ficţiunii Evangheliile, apare în sfârşit şi în Grecia, după ce un „personaj regal” a intervenit pe lângă guvern în favoarea scriitorului. În 1956, pierde Premiul Nobel pentru Literatură în faţa lui Juan Ramón Jiménez, iar un an mai târziu este învins – se spune că din cauza a doar două voturi – de Albert Camus. De altfel, în 1957, se stinge din viaţă la o clinică din Feriburg, din cauza unei gripe asiatice. Trupul neînsufleţit a fost adus la Atena, dar Biserica Ortodoxă Greacă nu a fost de acord cu organizarea de funeralii naţionale. Slujba de înhumare a avut loc la Catedrala din Iraklion, Creta, iar Nikos Kazantzakis a fost înmormântat pe insulă, în zona meterezelor veneţiene. Pe mormântul său este inscripţionat epitaful ales de scriitorul însuşi: „Nu sper nimic. Nu mi-e frică de nimic. Sunt liber”. La mai bine de jumătate de veac de la dispariţie, numele său este sinonim cu Zorba Grecul, un mit consolidat şi de imaginea lui Anthony Quinn, interpretul rolului titular din filmul celebru, regizat de Cacoyannis în 1964, o ecranizare a romanului scriitorului grec.

01
/10
/18

A apărut o necesară carte-album, „CineBucurești. 100 de ani de modernitate - Sala de cinema”, coordonată de arhitectul Mihaela Pelteacu și cineastul Laurențiu Damian. Un volum despre istoria glorioasă a sălilor de cinema din București, care trezește nostalgii dar induce și tristețe din cauza stării actuale de degradare a cinematografelor.

09
/09
/18

Era cea mai lungă noapte a anului 1956, 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră a Spitalului „Central” din Bucureşti, după zece zile de speranţe şi disperări, Nicolae Labiş înţelegea că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea.

04
/09
/18

George Bacovia, cel mai important poet simbolist român, a terminat liceul la 22 de ani, a publicat prima carte la 35 de ani, iar verbele sale favorite - conform frecvenței din poezii - erau „plânge” și „ninge". De asemenea, nu citea foarte mult, nu avea scriitori preferați și avea un talent deosebit la portrete și caricaturi...

27
/08
/18

Făget a devenit în această vară o destinație culturală găzduind prima manifestare artistică din cadrul proiectului Cămine în Mișcare / Moving Fireplaces, eveniment ce face parte dintr-o suită de astfel de activități pregătite de Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană și Asociația Prin Banat.

05
/08
/18

A fost odată, în centrul Micului Paris, o lume în care se întâlneau deopotrivă şoaptele îndrăgostiţilor cu vocile stridente ale vânzătorilor de ziare ambulanţi şi muzica de la tarafurile lăutăreşti cu foşnetul apei sub vâslele liceenilor sau cu hohotele lor de râs, fericiţi că au evadat dintre zidurile Liceului „Lazăr”.

08
/06
/18

CĂRȚI DE NEOCOLIT Roma antică a rămas mereu tributară culturii grecești. Opera lui Seneca, născut cu cinci ani înainte de era noastră, o dovedește din plin. Născut la Cordoba (Spania) într-o familie din nobilimea provincială (tatăl său scrisese un prețios tratat de oratorie) și educat la Roma, el s-a dedicat în primul rând filosofiei, adoptând stilul de viață excesiv de sobru al stoicilor.

Page 1 of 2812345...1020...Last »