1 Decembrie 1918, prin ochii Reginei Maria
https://www.ziarulmetropolis.ro/1-decembrie-1918-prin-ochii-reginei-maria/

La 99 de ani de la Marea Unire, vă propunem să ne întoarcem în timp, în acele zile ale lui 1918, când primul Război Mondial se sfârşea, aşa cum le-a consemnat cea mai importantă femeie din istoria României – regina Maria, regina României Mari.

Un articol de Alina Vîlcan|30 Noiembrie 2017

Rândurile care urmează sunt o incursiune în timp, în marea istorie, așa cum o consemnează regina Maria în cartea de memorii Povestea vieții mele, în care sunt incluse și pagini de jurnal. Cum au arătat zilele acelui 1918 pentru regina României Mari?

Bicaz, sâmbătă 27 oct./9 noiembrie 1918

Primesc nenumărate telegrame entuziaste. A început să se răspândească iarăși, cu o nouă însuflețire, strigătul de „împărăteasă a tuturor românilor”, și e ceva mai îndreptățit decât acum doi ani.

Wilson a declarat că va sprijini drepturile românilor de a se aduna laolaltă într-un singur popor. E ciudat că i se dă lui Wilson o putere atât de mare.

Bicaz, duminică 28 oct./10 noiemb. 1918

Azi, când mi-am făcut colindul printre săraci, am fost peste tot întâmpinată cu uralele soldaților mobilizați. Plecau iar liniștit de pe la vetrele lor, fără a se tângui. Ființe răbdătoare care mă umpleau de admirație. Le-am dat țigări. Aveam mașina încărcată cu vârf cu lucruri pentru femei și copii. M-am întors acasă cu mâinile goale și după-masă m-am întors la Piatra să iau trenul spre Iași.

Iași, luni 29 octombrie/11 noiembrie 1918

S-a decretat armistițiu pe toate fronturile, însă la noi n-a încetat mobilizarea. E greu să cuprindă mintea omului atâtea întâmplări deodată. Eu rămân liniștită în mijlocul înfrigurării și aproape nu îndrăznesc să mă las cuprinsă de vreun sentiment de triumf. Pentru mine, un triumf nu poate fi decât ceva solemn; am suferit atâta și chiar azi ne găsim în fața unor probleme atât de încâlcite! Sunt o suverană foarte conștientă de adevăr și îmi dau seama pe deplin că se va menține cu greu casta noastră în această pornire nebună spre democrație. (…) Afară de aceasta, triumful nostru e clădit pe prăbușirea atâtor lucruri, încât trebuie să las pe alții să înalțe cântece de bucurie. Mulțumesc cu smerenie lui Dumnezeu că timpul nostru de umilire și de împilare a avut un sfârșit atât de minunat, dar va trece vreme până să mă cred o „Mare Regină”, după cum mă numesc ei cu nespus avânt. I-am primit pe generalii noștri și ne-am felicitat unii pe alții. Toți îmi mulțumesc pentru neclintita încordare a împotrivirii mele. Primii mulțumirile lor, bucurându-mă la gândul că fusesem un bun oștean.

Iași, miercuri 31 octombrie/13 noiembrie

Nu se potolește adânca înfrigurare. Din Germania sosesc necontenit nenumărate vești contradictorii. Se pare că s-a produs o desăvârșită și deplină prăbușire a vechii stări de lucruri. Se zvonește că împăratul și prințul de Coroană au fugit în Olanda și că socialiștii au înălțat steagul roșu deasupra palatului. Nu știu dacă toate acestea sunt adevărate, dar dacă e așa e îngrozitor. Mă gândesc mereu la mama, care trebuie să fie la Coburg și îmi dau seama cât de grozave trebuie să fie toate astea pentru ea.

Femeile din Germania au făcut un apel către cele din Franța și Anglia, ca să nu le lase să moară de foame.

Ce înspăimântătoare stare de lucruri, ce răzbunare pentru toate suferințele ce ne-au fost impuse nouă și altor țări. Se pare că vom trăi toată iarna cu proviziile pe care aveau de gând germanii să le care afară din țara noastră, și al căror transport a fost acum oprit. Noi am fi murit de foame iarna asta dacă n-am fi scăpat de ei; dar de aceasta prea puțin le păsa lor. Se pare că înhățau absolut tot ce găseau. Totuși nu pot privi fără durere la prăbușirea unei țări pe care am iubit-o și în care am fost fericită. Nu mă pot opri de a plânge pe cei care suferă din pricina grozavei ei răsturnări. Și apoi au fost atât de viteji soldații germani! Căderea țării lor constituie poate o lecție grozavă, dar e o lecție pe care mi-ar plăcea mai bine s-o citesc în istorie decât s-o trăiesc.

Mă urmărește închipuirea mamei care a pierdut tot în Rusia și trebuie acum să fie de față la nimicirea țării ei adoptive.

Se vorbește de o intrare triumfală a trupelor noastre, împreună cu ale aliaților, în București. Nando a propus chiar să fiu și eu călare în uniformă alături de el. N-aș fi cerut niciodată așa ceva, dar e bineînțeles cea mai mare cinste ce mi se putea face, căci de a fost vreodată vreo regină legată de armată, eu am fost acea regină. Aceasta o spun fără nici o sfială.

Iași, 1/14 noiembrie 1918

Toată ziua audiențe. Nu mi se dă răgaz să răsuflu o clipă. E firesc de altfel ca cei care în zilele de restriște veneau să-mi ceară ajutor sau compătimire să vină azi să se bucure cu mine și să mă felicite. (…)

După prânz a fost o mare adunare a Femeilor Române la Teatrul Național. Eram de față eu cu fiicele mele. Am o mare încredere în femeia româncă și mă voi pune cu mândrie în fruntea acestei mișcări, care va da – sunt sigură – roade folositoare.

Au fost multe discursuri și multe urale și a trebuit să îngădui să fiu mult preamărită. Primii toată tămâia ce se ardea în fața mea, cu toată smerenia ce-mi era îngăduită în asemenea împrejurare, și mă simțeam mândră de româncele noastre.

A urmat apoi o vreme de înfrigurare prea lungă de povestit, zi cu zi. Întâmplările se desfășurau cu atâta repeziciune, încât aveam prea puțină vreme ca să stau locului și să cuprind cu mintea toată bucuria noastră. În vreme de mâhnire e bine să ai multe treburi, căci îți ajută să înduri ce e de neîndurat, azi însă mi-ar fi prins bine puțin răgaz, ca să pot coborî în adâncul inimii mele. Dar se părea că toate nevoile zilnice ale unui popor mă striveau cu cerințele lor, așa încât nu eram stăpână pe nici o fărâmă din mine, nici pe gândurile mele, nici măcar pe durerile și bucuriile mele.

Fusesem atâta vreme centrul în care se adunau toate, încât și acum, când se deschisese o eră nouă, eram nevoită să fiu gata la chemarea fiecăruia, în ceasul izbânzii, cum fusesem și în ceasul disperării. Nu îndrăznea nici o oboseală să mă doboare. Eram în mijlocul roții și nu puteam înceta de a mă învârti, deși poate eram amețită sau aveam nevoie de odihnă.

Deși capitala cerea cu glas tare întoarcerea noastră, ea a fost întârziată, căci germanii, înainte de plecare, ca ultim salut, distruseseră cu dinamită toate podurile; în chipul acesta ne-au tăiat drumul. Zăpezile prea timpurii întețeau greutatea transportului și a refacerii podurilor, așa încât a trebuit să așteptăm cu răbdare până ce această piedică, ivită la timp nepotrivit, să fie învinsă.

Deși eram nerăbdătoare să mă întorc la vechiul meu cămin, simțeam totuși și un fel de părere de rău că părăseam Iașii, pe care-i îndrăgisem din pricina zilelor de nenorocire, de îngrijorare și de încordare, trăite între zidurile lui. Orașul pribegiei noastre însemna acum pentru mine ceva deosebit și nu putea fi părăsit fără o strângere de inimă.

Mai era în mine și-o altă senzație, un fel de sfială, chiar o frică de a mă întoarce la vechiul cămin, știind că lumea se schimbase acum și că nu e niciodată ușor să reîncepi ceva din nou. Acești doi ani fuseseră cât o viață întreagă.

Felul de a gândi al fiecăruia nu rămăsese același. Deși simțeam toate acestea în subconștientul meu, nu-mi dădeam seama cât de îndreptățită era temerea mea. (…)

Cel mai de seamă eveniment petrecut în această săptămână de așteptare a fost sosirea unei delegații din Transilvania și Bucovina, care venise să declare că țara lor e una cu vechiul regat, țara-mamă, sub ale cărei aripi nădăjduiseră întotdeauna să se unească cu toții. Îi primirăm în mod solemn, și salutară pe regele Ferdinand și pe regina Maria ca pe dezrobitorii lor. Au venit la noi ca niște copii care-și caută părinții și ne-am privit unii pe alții cu adâncă zguduire, aducându-ne aminte cât era de strivit sub călcâiele dușmanilor, până acum câtva vreme, visul nostru de unire.

Memorialul adus regelui din partea bucovinenilor suna cum urmează: „Congresul bucovinenilor, înfățișând azi puterea supremă a țării, a votat în unanimitate unirea veșnică și necondiționată a Bucovinei, în granițele ei istorice, cu Vechiul Regat Român. Mulțumim atotputernicei pronii cerești pentru că ne-a fost dat să vedem răzbunată, după o lungă și dureroasă așteptare, nedreptatea suferită de țara noastră acum 144 de ani. Mândri de a preaslăvi pe Majestatea Voastră ca pe dezrobitorul nostru și purtătorul tuturor durerilor noastre, rugăm să fie ocrotiți sub sceptrul Majestății Voastre, înnodând iar firul rupt de un veac și jumătate. Fie ca Majestatea Voastră să reînvie fala domniei lui Ștefan Cel Mare.

Prezidentul Congresului Bucovinei

Iancu Flondor”

Transilvania, Bucovina, până și Basarabia! România Mare!

Parcă îmi venea amețeală când îmi dădeam seama de mărinimia spartei. Nu e vorbă, pornise poporul nostru în război cu cântecul pe buze, fiindcă se ducea să lupte pentru visul lui de veacuri, însă între timp se iviseră clipe atât de negre, încât azi aproape mă temeam să privesc lumina zilei.

Mai era un lucru: izbânda noastră însemna prăbușire și nenorocire pentru atâția alții, încât cu firea mea nu puteam decât să mă înfior la acest gând. Trebuise să se dărâme atâtea state ca să se înfăptuiască unirea noastră și aveam destulă conștiință ca să mă înspăimânt la hotărârile soartei. S-ar fi putut tot atât de bine să fim noi cei învinși, căci nu plecaseră și toate celelalte neamuri în luptă cu încredințarea că era sfântă cauza lor? Și chiar dacă s-ar fi înșelat guvernele, regii și prezidenții, oșteanul pornise cu bună-credință, gata să-și jertfească viața pentru ceea ce învățase să creadă că e datoria lui pentru patrie. Vai! Și câte jertfe, ce măcel, câtă moarte. (…)

Kaiserul, când era îmbătat de izbândă, strigase cu glas tare că regele Ferdinand va fi ultimul Hohenzollern care va ședea pe tronul României.

Regele Ferdinand al României

Regele Ferdinand nu spusese nimic, însă liniștit și smerit își urmase calea spinoasă. Azi, Wilhelm și fiul său au rămas fără țară, iar regele Ferdinand, modest și leal, e slăvit ca dezrobitor și e primul rege al tuturor românilor. Cum să nu-mi plec fruntea în fața minunii celor întâmplate?

Prietenii smulși de la noi în ceasul când a trebuit să fim părăsiți în voia soartei începură să sosească imediat ce s-au deschis granițele. Fiece revedere era ca o reînviere.

Și apoi, deodată, s-a hotărât ziua de 1 Decembrie pentru intrarea noastră în București. Credinciosul meu prieten Radu Rosetti venise cu o solie din partea generalului Berthelot, care stăruia să venim cât se poate de curând, căci ne așteptau trupele aliate, tot atât de nerăbdătoare ca și poporul nostru, doritori cu toții să ne pregătească o primire nemaipomenită. Cu sau fără poduri, nu trebuia să mai amânăm sosirea.

Așadar, începurăm pregătirile de plecare și ziua cea mare se apropia din ce în ce mai mult. Înainte de a pleca, a trebuit să fac un ultim pelerinaj; voiam să spun, să-mi iau un ultim rămas-bun de la cei din țările străine care zăceau în mormânt, de la cei care muriseră pentru noi, departe de vetrele lor. O luasem cu mine pe Cella Delavrancea, căci acolo zăcea și tatăl ei, înflăcăratul patriot care murise în ceasul celei mai mari umiliri a noastre și care azi nu știa că visul lui, și al nostru, a fost îndeplinit. Nu mai e printre noi ca să ne bucurăm împreună de România Mare.

Așadar, ne-am dus împreună la cimitir în acea tristă zi de noiembrie. (…) Apoi, în ziua de 30 noiembrie, plecarăm din Iași, și voi cita iarăși crâmpeie din jurnalul meu.

Sâmbătă 17/30 noiembrie 1918

În tren, în drum spre București! Am pornit în sfârșit la drum spre București! Acum doi ani, exact în aceeași zi, fugeam din capitala noastră, pribegi, neștiind încotro mergem. Doi ani, dar ce ani! Cât am îndurat, ce grozave întâmplări, câtă suferință, câtă disperare! Nădejdea era ca o lumină ce se făcea din ce în ce mai slabă. Și totuși, ne agățam de ea cu înfrigurare. Niciodată nu m-am învoit cu gândul că eram învinși, ci numai că fusesem trădați din pricina prăbușirii Rusiei. Nenorocita și îndurerata Rusie!

Și în timpul acestor doi ani, ce muncă, ce strădanie; o sfâșietoare înșirare de nenorociri, o situație de un tragic aproape fantastic și cu sorocul împotriva noastră.

Și totuși, când privesc înapoi, nu pot să numesc acești doi ani decât ani mari, căci neîncetatele necazuri sileau pe fiecare om să dea tot ce e mai bun într-însul, iar dacă n-avea nimic de dat, se chema că nici nu trăiește. Pot să numesc acești ani chiar binecuvântați, căci m-au apropiat de tot de inima poporului meu, m-au învățat să nu mă dau în lături de la nici o strădanie, să nu mă tem de nimic, să înving orice slăbiciune și să fiu gata, zi și noapte, la orice eveniment.

Acum s-a sfârșit visul cel rău și lung, iar visul României Mari s-a întruchipat aievea și suntem în drum spre casă!

Nando se întoarce ca dezrobitorul care a înfăptuit unirea poporului său. Jertfa de sine pe care a făcut-o a fost răsplătită. Numele lui e binecuvântat de toți, mari și mici. Minunate cu adevărat sunt căile Domnului, mari și înfricoșătoare!

La fiecare gară, mulțime nerăbdătoare, sute de soldați, urale furtunoase, muzici, cântări și fluturatul multor steaguri, o înveselire obștească. Brăila îndeosebi, primul oraș eliberat la care am ajuns, era înnebunită de bucurie. La gară am fost aproape striviți de mulțimea scoasă din fire de fericire. Inima mi-e plină până la revărsare și mâine voi putea să îngenunchez la mormântul lui Mircea…

Cotroceni, duminică 18 noiembrie/1 dec. 1918

Ne-am întors! Cu adevărat ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Să îndrăznesc oare să rostesc marele cuvânt? Ne-am întors triumfători!

Nu spun aceasta cu vreun gând de trufie, ci cu smerenie, ca una ce-ar vrea să cadă în genunchi și să aducă prinos de mulțumire. Cum să încerc măcar să descriu ziua de zguduire sufletească ce-am petrecut-o?

Adjectivele sună parcă a gol când vrei să pui toate pe hârtie. A fost o zi de entuziasm, de delir. În pofida greutăților de transport și a distrugerii lăsate de dușmani pe unde trecuseră, toate s-au desfășurat fără cea mai mică încurcătură; până și vremea ne-a fost propice, însă ploile torențiale prăpădiseră cu totul drumurile stricate dinainte. Trenul nostru ajunse totuși aproape la ceasul prescris. Mărturisesc că mă simțeam nemaipomenit de zguduită și îmi tremurau degetele pe când încheiam nasturii tunicii militărești, care, cu cingătoarea de piele după cum scrie la regulament, îmi fusese pregătită pentru această împrejurare. Pe cap purtam o căciulă de astrahan cenușiu, cu o curelușă sub bărbie, care-mi dădea înfățișarea unui flăcău voinic și bucălat. Acest costum era completat de o lungă manta militărească cenușie cu guler de blană. Dau toate aceste amănunte pentru că odată poate că îmi va face plăcere să-mi amintesc cum eram îmbrăcată.

Regina Maria, în ziua de 1 Decembrie 1918

Am fost întâmpinați la gara Mogoșoaia de generalul Berthelot și de câțiva ofițeri francezi și englezi, și, bineînțeles, de generalii noștri în frunte cu Prezan. (…)

Caii ne-au așteptat la gară. Eu trebuia să încalec pe marele și voinicul Jumbo, o adevărată namilă plin de putere, care nu se lasă tulburat de nici un fel de zgomot. E o făptură înțeleaptă, vrednică, de încredere, tocmai ce-mi trebuia în această zi de manifestații furtunoase.

Carol intrase călare în oraș, în fruntea regimentului său, iar fiicele noastre plecaseră înainte într-o trăsură trasă de patru cai. Noi am pornit cei din urmă. Regele cu mine, Nicky deoparte și generalul Berthelot de cealaltă. După noi veneau generalii și toți adjutanții noștri și astfel trecurăm solemn de-a lungul prea cunoscutei Șosele Kisselef, pe care erau înșirate numeroase trupe; întâi cele franceze și britanice, apoi ale noastre în frunte cu Regimentul meu 4 Roșiori.

Era întâia oară când salutam pe pământul nostru trupe aliate; bucuria de a le vedea în jurul nostru astăzi era aproape mai mult decât puteam suporta. Ne vedeam în sfârșit prietenii! Fuseserăm despărțiți, fără nădejde, de ei în depărtatul nostru colțișor de lume. În tot timpul războiului nu fuseserăm niciodată în legătură cu armate aliate, afară de cele rusești; iar acestea, la sfârșit, se prefăcuseră într-un prilej de groază în loc de a ne fi sprijin.

La mijlocul drumului ne-a întâmpinat un sobor de preoți în odăjdii strălucitoare; veniseră să binecuvânteze întoarcerea noastră, steagurile noastre și ale aliaților. S-au înălțat cântări solemne și ni s-a dat să sărutăm crucea.

Maria, Regina României – „Povestea vieții mele”, vol. I-III, ed. Rao, 2013

A doua oprire s-a făcut la Piața Victoriei. Aici ne-au întâmpinat, după datină, primarul, cu pâine și cu sare, guvernul nostru, numeroși foști miniștri din toate partidele, corpul diplomatic, precum și o mulțime de doamne entuziaste care mă acoperiră cu o ploaie de flori, lucru nu tocmai ușor de înfruntat când ești călare. După aceasta, urmă intrarea în oraș de-a lungul vestitei Căi Victoria, scumpă inimilor românești. Regele, eu, Nicky și Berthelot, pe același rând, eram în fruntea trupelor noastre, urmate de aproape de trupele aliate. A fost cu adevărat o triumfătoare reintrare în capitala noastră. Orașul înnebunise de tot. Aveai impresia că până și casele, și pietrele drumului strigau urale împreună cu mulțimea.

Peste tot steaguri fâlfâiau la ferestre, pe acoperișuri, la felinare, și stegulețe în mâna fiecărui copil.

Era o simfonie amețitoare de roșu, galben și albastru. Eu, de pe voinica spinare a lui Jumbo, puteam privi deasupra capetelor mulțimii drept în ferestrele caselor și puteam prinde însuflețirea de pe fiecare chip, să răspund fiecărui zâmbet, să bag de seamă înfrigurarea fiecărui copil și să simt o apropiată împărtășire a bucuriei poporului meu. Toate fețele erau întoarse spre noi, și acele mii și mii de mâini întinse parcă își luau iar în stăpânire suveranii, de care fuseseră despărțite timp de doi ani amari.

Bucureștii cunoscuseră toate grozăviile ocupației sub apăsarea unor asupritori nemiloși, care împilaseră poporul cu o grea tiranie. Nu mai era omul stăpân pe sufletul său, românul nostru galben la față, cu capul plecat, trebuise să se supună soartei lui. Nici un glas nu îndrăznea să se ridice deasupra șoaptei, nimeni nu mai avea dreptul să umble slobod după treburile sale, afară de cei care intraseră la învoială cu dușmanul; cei credincioși trăiseră clipe grele.

Iar acum, după acești doi ani cumpliți, ne întoarserăm biruitori în ciuda nenorocirii și a umilinței, iar visul de veacuri al României era acum împlinit. Nu e de mirare că-și ieșise din fire poporul de atâta bucurie, nu e de mirare că până și pietrele de sub picioarele noastre păreau că ne aclamă și că se îmbată de gloria întoarcerii.

Uitându-mă de sus la toate acele fețe întoarse spre mine, mi se părea că citesc în ochii fiecăruia suferințele prin care trecuse.

Alaiul nostru își urmă drumul până în piața unde se înalță statuia lui Mihai Viteazul, cu sabia ridicată în vârful brațului stâng. Aici, de când venisem în țară la 1893, mireasă nevinovată și plină de dor de țara ei, fusesem de față la defilarea de fiece an la 10 Mai, însă niciodată la o paradă ca aceasta în care luau parte armata franceză și cea engleză. Poporul însoțea cu urale de entuziasm nebun trecerea dezrobitorilor noștri, care veniseră de peste Dunăre, drum lung ca să fie alături de noi în această zi de pomină.

După defilare urmă un Te Deum oficiat la mitropolie. Pe când soseau oaspeții, am avut 10 minute de răgaz, în care să-mi schimb uniforma în haine de sărbătoare. Slujba a fost scurtă, solemnă și impunătoare; biserica întunecoasă era luminată de 1 000 de făclii, iar pe când îngenuncheam ca să înălțăm mulțumiri către Domnul, cântarea unui cor de multe glasuri plutea în valuri deasupra capetelor noastre. La ieșirea noastră din biserică, înainta spre noi generalul Grigorescu și, în numele armatei, îl rugă pe rege să primească bastonul de mareșal. Această idee le-o dădusem eu generalilor, care se învoiseră cu entuziasm, însă pentru Nando fusese ceva neașteptat. A fost adânc mișcat.

După aceasta plecarăm spre casă, la căminul nostru, la Cotroceni, unde zăcuse Mircea doi ani în singurătate, așteptând întoarcerea noastră. Mircea mititelul, pe care trebuise să-l părăsesc!

Fragmentele de mai sus îi aparțin reginei Maria a României și au fost extrase din „Povestea vieții mele”, volumul 3, editura Rao, 2013.

Ne-am întors! Cu adevărat ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Să îndrăznesc oare să rostesc marele cuvânt? Ne-am întors triumfători! (Regina Maria a României)

Foto sus: Regina Maria și Regele Ferdinand intrând triumfători în București, la 1 Decembrie 1918.

15
/06
/18

"Fotbalul este popular deoarece prostia este populară" - Jorge Luis Borges (24 august 1899 - 14 iunie 1986). O falsă legendă spune că Borges, unul dintre cei mai importanti scriitori ai secolului al XX-lea, era fan al lui echipei Newell. Desigur, împreună cu bunul său prieten Adolfo Bioy Casares, a format un redutabil cuplu literar care a scris despre sportul rege...

12
/06
/18

Cartea „Pădurea întunecată”, scrisă de Nicole Krauss, a fost publicată la Editura Humanitas Fiction în anul 2018 (traducere din limba engleză și note de Luana Schidu).

08
/06
/18

CĂRȚI DE NEOCOLIT Roma antică a rămas mereu tributară culturii grecești. Opera lui Seneca, născut cu cinci ani înainte de era noastră, o dovedește din plin. Născut la Cordoba (Spania) într-o familie din nobilimea provincială (tatăl său scrisese un prețios tratat de oratorie) și educat la Roma, el s-a dedicat în primul rând filosofiei, adoptând stilul de viață excesiv de sobru al stoicilor.

07
/06
/18

Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem la luptă faţă în faţă. Cel care va câştiga confruntarea va fi declarat cartea lunii...

05
/06
/18

CĂRȚI DE NEOCOLIT O matrice spirituală deosebită de a europenilor face ca lumea indiană, acel conglomerat unde se vorbesc 15 grupe de limbi, cu literatură și tradiții culturale proprii, să surprindă în permanență, să intereseze prin uimitoarea diversitate și în același timp prin coeziunea extraordinară.

04
/06
/18

METROPOLIS SPECIAL După ce a cucerit planeta cu „Sapiens. Scurtă istorie a omenirii” (Polirom, 2017), istoricul israelian Yuval Noah Harari și-a îndreptat privirea spre ce va urma. „Homo deus. Scurtă istorie a viitorului” (Polirom, 2018) este o incursiune în lumea imaginară a ceea ce ar putea fi.

01
/06
/18

“În primii ani de viață am locuit într-o cămăruță, împreună cu părinții mei, care abia se căsătoriseră, cu un an în urmă, erau niște oameni foarte tineri. Și în acea cameră de câțiva metri pătrați se desfășura toată viața noastră, toată viața familiei. Era ciment pe jos, era un pat în care dormeam toți trei. și pe marginea căruia, mama, ținându-mă în brațe, îmi citea. E prima mea amintire. (...)”, mărturisea Mircea Cărtărescu, într-un interviu pentru emisiunea DIGICULT. Născut într-o zi de 1 iunie, la fel ca și soția sa, scriitoarea Ioana Nicolaie, Mircea Cărtărescu împlinește, astăzi, 62 de ani.

30
/05
/18

METROPOLIS SPECIAL 7 destinații din romanele momentului – din New York până la Tōkyō, din Bogotá la Calcutta, din Tripoli până în Sicilia și de acolo la Ierusalim...

29
/05
/18

Salonul Internaţional de Carte Bookfest, ediţia a XIII-a, va avea loc între 30 mai şi 3 iunie, într-un nou spaţiu de la Romexpo, Pavilionul B2, unde Statele Unite reprezintă ţara invitată de onoare.

Page 1 of 8012345...102030...Last »