20 de întâmplări din Parisul anilor ’20
https://www.ziarulmetropolis.ro/20-de-intamplari-din-parisul-anilor-20/

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârşitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecţie de momente douăzeciste avându-i ca protagonişti pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski…

Un articol de Alina Vîlcan|14 Noiembrie 2018

Parisul anilor nebuni (editura Corint, 2018), de Mary McAuliffe, este o fascinantă cronică a Parisului de după Marele Război, pe atunci fără îndoială capitala mondială a artei, a modei, a frumuseții sub toate formele. Am selectat 20 de fragmente în centrul cărora stau nume importante ale vremii și un fel de a trăi până atunci nemaiîntâlnit. Bun venit în paradisul cocktailurilor, al descătușării modei și artei, bun venit în Montparnasse!

1. Americanii le-au zis „roaring”, adică „fermecători”, „zgomotoși”. În Europa li s-a spus „les Années folles”, „anii nebuni”. Oricum i-ai numi, trăsătura lor distinctivă e descătușarea energiei vitale, celebrarea spumoasă a triumfului vieții, la capătul epuizantei și – înainte de a se petrece – inimaginabilei hecatombe reprezentate de Primul Război Mondial. În anii 1920, căci ei sunt desemnați ca „les Années folles”, sufletul viu al acestei societăți „decadente”, însetată de viață, l-a reprezentat Parisul.

2. La 11 dimineața, pe 11 noiembrie 1918, Marie Curie lucra ca de obicei în laboratorul ei, când la Paris au început să răsune tunurile. Nu germane, ci franceze. Tunuri care, pentru prima dată în patru ani, nu trăgeau cu ostilitate. Era un moment extraordinar, care marca intrarea în vigoare a armistițiului și faptul că războiul, acel coșmar nesfârșit plin de măceluri și atrocități, se terminase cu adevărat.

Coco Chanel

3. Chanel a trebuit să îndure constrângerile războiului, la fel cum s-a întâmplat și cu alți couturiers din Paris, care s-au văzut nevoiți să-și reducă activitatea sau chiar să-și închidă complet afacerea pe perioada conflictului. Chanel a rămas un timp la Deauville, unde a lucrat cu jerseu, un material disponibil la scară largă și folosit, de obicei, pentru lenjerie intimă. Folosind acest material, ea a continuat să creeze veșminte confortabile, cu o linie simplă și elegantă, inspirate în mare parte din îmbrăcămintea pentru bărbați. Vilegiaturiștii din Deauville, complet rupți de Paris din cauza avansării germanilor, au fost încântați să-și suplimenteze garderoba cu modele Chanel, care erau atât practice, cât și atrăgătoare. Nu a trecut mult și Chanel – care deja câștiga îndeajuns cât să nu mai aibă nevoie de sprijinul financiar al iubitului ei, Boy Capel, sau al oricui altcuiva – s-a mutat la Biarritz, unde și-a deschis prima maison de couture și s-a instalat într-o vilă pe care a cumpărat-o, cu banii jos, la sfârșitul războiului. Abandonând linia taliei, cum a făcut-o ea, și scurtând fustele ca să ofere mai multă libertate de mișcare (precum și o șocantă vedere la gleznă), modelele Chanel au eliberat femeia într-un moment când accentuarea emancipării sociale și constrângerile războiului cereau exact lucrurile pe care le oferea ea. „O lume era pe sfârșite”, îi spunea ea mai târziu lui Paul Morand, „una nouă era pe cale să se nască. Eram la locul potrivit; s-a ivit o șansă și am profitat.”

4. Montparnasse – nume invocând imagini ale boemei, ale hainelor jerpelite ca stil vestimentar și ale aventurii – înlocuise de aproape un deceniu Montmartre ca loc unde artiștii voiau să trăiască și să lucreze. Mutarea lui Picasso din Montmartre în Montparnasse în 1912 confirmase nou-dobândita reputație a cartierului, însă chiar și înainte acesta atrăgea pictori și sculptori săraci, care gravitau spre insalubra La Ruche, la extremitatea sud-vestică a zonei, precum și spre o mulțime de cocioabe și barăci răspândite în tot cartierul.

5. Picasso devenise deja un nume cunoscut în lumea artei, faimă care adusese un venit pe măsură, iar apartamentele pe care le-a ocupat în Montparnasse – deși situate în locuri nepitorești, de-a lungul cimitirului – erau în clădiri confortabile, chiar dacă nu selecte. După ce a părăsit-o pe Fernande Olivier, care-i fusese mulți ani amantă, în Montmartre, Picasso s-a stabilit mai întâi într-un apartament la parter, pe Boulevard Raspail, la numărul 242, apoi într-un apartament mai mare, pe Rue Schoelcher la numărul 5bis, alături de noua iubită, Eve Gouel. Nu e greu de tras concluzia că Montparnasse l-a atras pe Picasso și datorită distanței față de Montmartre și Fernande, căreia nu i-a picat deloc bine faptul că a fost părăsită. Însă chiar înainte de despărțire Picasso gravitase în jurul cartierului Montparnasse și al cafenelelor sale. De-abia după moartea lui Eve și după căsătoria lui (în iulie 1918) cu balerina rusă Olga Khokhlova, Picasso a mai făcut un pas spre respectabilitate și s-a mutat într-un apartament mare pe malul drept al Senei, pe Rue La Boétie, în vecinătatea opulentei galerii și locuințe a negustorului de artă Paul Rosenberg. Proximitatea nu era o coincidență – îi permitea lui Rosenberg (care făcuse toate aranjamentele) să-l supravegheze pe artistul său valoros – și Picasso nu avusese nimic de obiectat. Olga tânjea după genul de viață pe care simțea că îl merită soțul ei, iar Picasso – acum în vârstă de 37 de ani – era de părere că suferise destul pe altarul artei și că era gata să guste câte ceva din plăcerile faimei.

Olga Khokhlova și Picasso, în Paris

6. Pentru câțiva, războiul a însemnat o mare ocazie favorabilă. Printre aceștia, importanți au fost fabricantul de mașini Louis Renault și cel care avea să-i devină rival, industriașul André Citroën. (…) Conform unui cunoscut, Renault era „unul dintre cei mai bădărani oameni pe care i-am cunoscut”. Citroën, pe de altă parte, era un tip atractiv și sociabil, care participa la viața de noapte a Parisului și era interesat de bunăstarea muncitorilor săi.

7. Veneau americanii! Ei veniseră în ajutorul aliaților în 1917 și în 1918, iar numărul lor copleșitor ajutase la încheierea conflictului. Acum demobilizați, soldații americani se întorceau acasă și mulți erau hotărâți să treacă înainte prin Paris. Cum auziseră povești despre luminile strălucitoare ale Parisului, ei au fost urmați în curând de surori, veri și mătuși. Relativ puțini americani vizitaseră Franța înainte de război. Conform unei statistici, doar vreo 15 000 de americani vizitau anual această țară în perioada antebelică. Număr deloc important, ținând seama de faptul că în 1925 cifra se ridica la 400 000 pe an. Deprecierea francului făcuse din Paris o destinație accesibilă, deși de lux, atrăgătoare atât pentru cei cu buzunare modeste, cât și pentru cei mai avuți.

8. Helena Rubinstein nu punea mare preț pe timpul liber, care nu-i aducea nicio bucurie. După armistițiu, această bogată poloneză a părăsit America, unde își petrecuse războiul orchestrând strălucit uriașa expansiune a imperiului ei de produse cosmetice, și s-a întors în Europa. S-a stabilit la Londra și Paris și a continuat să atingă noi culmi ale succesului, găsind modalități din ce în ce mai inovatoare și mai irezistibile de a vinde magie la borcănel unor femei dornice să creadă în miracole.

9. Încă unul plictisit de distracțiile din timpul liber era Eugène Schueller, fondatorul L’Oréal. Chimist strălucit și om de afaceri în aceeași măsură, Schueller reușise să scape de sărăcie până să înceapă războiului, transformând descoperirea unei vopsele de păr nepericuloase și cu aspect natural într-o afacere de succes. În urma acestei reușite s-a căsătorit, iar când a venit războiul s-a înrolat, lăsându-și afacerea în mâinile capabile ale soției sale. Întors nevătămat din război, unde se acoperise cu onoruri, a descoperit, mulțumit, că afacerea sa înflorea. (…) L’Oréal a continuat să crească, ajutat mai ales de noua modă a coafurilor pentru femei – păr scurt, tăiat drept – care începuse să apară în timpul războiului și pe care Coco Chanel și staruri de film precum Clara Bow și Louise Brooks o popularizaseră. În loc să provoace o scădere a cererii pentru vopsea de păr, cum se temuse inițial Schueller, noul stil a dus la creșterea cererii, pentru că necesita tundere și vopsire frecvente. Văzând o nouă nișă, Schueller a produs un decolorant de păr, L’Oréal Blanc, care a dus la apariția unei noi mode: părul blond platinat, ce va domina zeci de ani.

10. Spre ușurarea lui Marcel Proust, atât fratele său, doctorul Robert Proust, cât și fostul său amant, Reynaldo Hahn, s-au întors din război nevătămați – probabil un miracol, dată fiind continua expunere la pericol a doctorului Proust, pe toată durata conflictului. Și pe Marcel Proust doctorul său personal îl asigurase că nu suferă de nicio boală gravă, dar Proust era în continuare stăpânit de groaza că va muri înainte să-și termine marea sa oeuvre. În pofida acestei temeri, imensa „À la recherche du temps perdu” („În căutarea timpului pierdut”) a mers mai departe, cu tipograful terminândÀ l’ombre des jeunes filles en fleurs” („La umbra fetelor în floare”), precum și șpalturile de la „Guermantes” (partea întâi și a doua) la 30 noiembrie 1918.

11. Deși în timp va ajunge să fie respectat ca romancier, dramaturg, artist și regizor de cinema, Cocteau prefera să fie cunoscut ca poet, așa cum ajunsese în atenția elitei artistice din Parisul antebelic – mai ales a contesei Anna de Noailles, autoare a mai multor volume de poezii, foarte apreciate, și regina de necontestat a saloanelor artistice de dinainte de război.

12. Dacă Stravinski chiar fusese vreodată îndrăgostit de Coco Chanel, era clar că în 1921 îi trecuse deja. Acesta a fost momentul când s-a îndrăgostit profund de Vera de Bosset Sudeikina, balerina care i-a devenit amantă până la moartea primei sale soții, în 1939, când Vera a devenit a doua Madame Stravinski. Fie că Chanel a avut sau nu, cândva, o aventură cu Stravinski, ea a continuat, pentru mulți ani, să-i acorde sprijin financiar.

Colette

13. Colette, cunoscută pentru stilul ei de viață scandalos, precum și pentru succesul ei ca romancier, își începuse cariera la apogeul Belle Epoque (…) După o scurtă aventură cu Natalie Clifford Barney, Colette s-a angajat într-una mai lungă, cu marchiza de Belbeuf (cunoscută sub numele de Missy), cu care a cântat la Moulin Rouge într-un număr ce a culminat cu un sărut erotic scandalos, pe scenă, provocând o adevărată furtună. Colette era interesată atât de femei, cât și de bărbați, având o aventură cu scriitorul italian Gabriele dAnnunzio, precum și cu Auguste Hériot, un playboy bogat. În 1921, era căsătorită de mai mulți ani cu redactorul-șef de la Le Matin, Henry de Jouvenel, cu care avea o fiică. Dar printr-o întorsătură interesantă, ea avusese, de asemenea, o aventură cu fiul vitreg al lui Jouvenel, care avea să ducă la divorț.

14. La sfârșitul acelui an, 1923, Gustave Eiffel, creatorul Turnului Eiffel și al multor altor lucruri, a murit pașnic în somn. Avea 91 de ani și numai de curând se retrăsese din viața activă și productivă.

15. Hemingway frecventa Dingo și alte cafenele din Montparnasse, dar locul unde se ducea de obicei să scrie era Closerie des lilas, chiar în josul străzii pe care se afla apartamentul lui. Avea nevoie de liniște (…). În pofida numelui, Closerie nu a avut niciodată liliac (acesta aparținuse unui local rival care nu mai exista de mult), dar terasa era liniștită. Acolo, Hemingway „sta așezat într-un colț, cu lumina de după-amiază bătându-i peste umăr, și scria în caietul său”. După o perioadă lungă în care îi lipsise inspirația, se apucase din nou de scris – opt povestiri primăvara aceea (1924), toate bune.

Ernest Hemingway (Paris, 1924)

16. Josephine Baker a căzut asupra Parisului ca o bombă. Nu numai că era superbă, dar și-a făcut și o intrare electrizantă – goală, practic, și purtată pe umeri de un dansator negru, musculos, pe nume Joe Alex. Toată lumea care a văzut „La Revue nègre” în acea noapte la Théâtre des Champs Elysées își amintea de ea. Parcă puteau s-o uite? Baker fusese fabuloasă – absolut, cu desăvârșire fabuloasă – iar vestea s-a răspândit ca focul. Dar cea mai neprețuită amintire a ei din acea noapte de neuitat a premierei spectacolului la Paris a fost foarte diferită de cea pe care publicul, vrăjit, o luase cu sine: ce-și va aminti Josephine Baker va fi că, pentru prima dată în viața ei, a fost invitată să mănânce cu albii.

17. 1927 a fost un an cu multe accidente auto. Cel mai spectaculos a fost cel al Isadorei Duncan. Viața ei se schimbase dramatic de la tragica moarte a copiilor ei în 1913 și, zece ani mai târziu, îi spunea unui prieten că încă se gândește constant la ei: „Știi că îi văd în fiecare noapte? Din cauza asta mi-e frică de noapte”. (…) La începutul lui 1927, Isadora se mutase din nou la Paris, de data asta pe Rue Delambre numărul 9, în Montparnasse – nu departe de primele camere ale lui Man Ray și Chagall de la Hôtel des Écoles și vizavi de barul Dingo. Încerca, într-un fel haotic, să-și scrie memoriile – până la urmă avea nevoie de bani. (…) Atunci a fost momentul în care Isadora a pus ochii pe un tânăr atrăgător, cu o mașină rapidă, și a aranjat să meargă la o plimbare cu el. (…) S-a dus la cină în seara aceea înfășurată într-un șal roșu de mătase lung de doi metri pe care i-l adusese buna sa prietenă Mary Desti Sturges și fără de care Isadora refuza să meargă undeva. În pofida premonițiilor vagi ale lui Mary cu privire la un dezastru, Isadora s-a dus la o plimbare cu mașina împreună cu acel tânăr, aruncându-și șalul în jurul gâtului și strigând: „Adieu, mes amis. Je vais à la gloire!” („Adio, prieteni! Merg spre glorie”). Povestea a fost spusă și re-spusă – cum Mary a strigat: „Isadora, șalul tău! Trage-ți șalul!”. Dar franjurile de 45 de centimetri s-au prins în spițele roții din spate și, înainte ca Isadora să le poată recupera, mașina a accelerat brusc, rupându-i gâtul. Putea cineva să-și facă o ieșire din scenă mai dramatică? Mulți au crezut cu siguranță că Isadora și-a înscenat sinuciderea. Conform lui Cocteau, „Sfârșitul Isadorei este perfect – genul de groază care lasă în urma ei calamitate”. (…) Cei mai dragi prieteni i-au oferit o înmormântare imensă, cu munți de flori, pe care le adora. Mii de oameni îi așteptau corpul în Père-Lachaise, unde s-au îngrămădit câți au putut să încapă în capela crematoriului. După slujbă, cenușa a fost așezată în columbar, unde încă stă sub cenușa mult iubiților ei copii. Janet Flanner a omagiat-o astfel: „A inspirat oameni care nu au mai fost inspirați în viața lor… Nu degeaba i se adresau numai cu prenumele, precum reginelor”.

18. „Cocktailurile! Asta este adevărata descoperire a erei noastre”, își exprima entuziasmul jurnalistul Sisley Huddleston în 1928, pe măsură ce își îndrepta privirea spre boema literară și viața socială a Parisului. Francezii preferau să personalizeze numele și băutura, spunându-i „coquetèle”, dar înaintea zorilor, în locurile la modă, nimeni nu era prea exact. Pe parcursul amplei sale cercetări, Huddleston l-a întâlnit pe pictorul Kees van Dongen, care a declarat: „Epoca noastră… este epoca cocktailurilor. Cocktailurile conțin câte puțin din orice. Nu, nu mă refer numai la cocktailurile pe care cineva le bea. Ele sunt simbolice pentru restul”.

19. Magazinul lui Paul Poiret (vechiul rival al lui Chanel) din Rond-Point des Champs-Elysées s-a închis în 1929, iar desenele rămase s-au vândut pe nimic. Nefiind în stare să își mai permită casa lui, care arăta ca un palat, și-a vândut majoritatea mobilei și a tablourilor și s-a mutat într-un apartament deasupra Salle Pleyel. Sora lui, Nicole Groult, care deja devenise o faimoasă couturière, a încercat să-l ajute, dar a refuzat din mândrie. Când prietenii au strâns 40 000 de franci pentru a-l ajuta să-și plătească datoriile, i-a cheltuit pe extravaganțe care l-au adâncit și mai mult în datorii.

20. La începutul lui octombrie 1929, la cererea lui Joyce, Sylvia Beach (care îl luase în grija sa, publicându-i cărțile) a aranjat o petrecere pentru a 25-a aniversare a relației dintre el și Nora, soția lui neoficială. Printre oaspeți s-au numărat soții Hamingway, care călătoreau prin Europa și sosiseră la Paris cu puțin timp înainte de publicarea cărții lui Ernest „Adio, arme” – care în scurt timp va deveni un succes. Petrecerea s-a bucurat de mulți oaspeți și de o atmosferă festivă, udată din plin cu whiskey irlandez și șampanie. Niciun participant nu și-a dat seama, dar această ocazie a fost ultima în care au petrecut împreună la Paris.

Parisul anilor nebuni (editura Corint, 2018; prefață de Alina Pavelescu), de Mary McAuliffe – pentru textul cu litere italice. În fotografia de sus: Josephine Baker.

Hemingway frecventa Dingo și alte cafenele din Montparnasse, dar locul unde se ducea de obicei să scrie era Closerie des lilas, chiar în josul străzii pe care se afla apartamentul lui. (Mary McAuliffe – Parisul anilor nebuni)

05
/12
/18

În această seară, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) se lansează romanul Scara lui Iakov de Ludmila Uliţkaia, tradus în limba română de Gabriela Russo, bestseller Gaudeamus 2018, recent apărut în colecția Raftul Denisei, un roman-parabolă, „o saga de familie traversând patru generații și un secol de cultură rusă, căreia îi dă glas o femeie uluitoare“ (Il Giornale).

30
/11
/18

La 100 de ani de la 1 Decembrie 1918, vă propunem să ne amintim de regina cu rol neîndoielnic în realizarea României Mari: Maria a României, așa cum a surprins-o celebrul scriitor, diplomat și călător al perioadei interbelice – francezul Paul Morand, în volumul „București” (editura Humanitas).

27
/11
/18

Marți, 4 decembrie, de la ora 16.00, la Clubul Teatrelli din București va avea loc lansarea celui de-al zecelea volum semnat de Octavian Saiu: „Clipa ca imagine. Teatru și fotografie”, publicat la Editura Nemira.

23
/11
/18

"Suntem urmaşii a tot ce s-a întâmplat în această ultimă sută de ani, începută prin miraculosul efort care a dat sens mileniilor anterioare.(...)" - Ana Blandiana. Cunoscuta scriitoare va susţine conferinţa cu tema "Centenarul, un exerciţiu de exorcizare", duminică, 2 decembrie, de la ora 11.00, la Sala Pictura a TNB.

22
/11
/18

Regina Elena este una dintre reginele a căror viață o cunoaștem mai puțin, o regină mamă între suferință și bucurie, dragoste de popor, datorie de neam, dar și frica de a fi departe de fiul ei Mihai. Un creuzet de iubire și speranță, de frică și îndoială, dar și bunătate și împăcare sufletească. Regina - mamă Elena, Mariajul și Despărțirea de Carol al II-lea din colecția Istorie cu blazon, de la Corint, este o carte de o frumusețe uluitoare.

20
/11
/18

CĂRȚI DE NEOCOLIT Pierre Larousse (1817-1875) e unul dintre rarii noștri semeni al căror nume e scris uneori cu literă mică. Într-o bibliotecă poți auzi solicitarea: ”Dă-mi, te rog, un larousse!” Și asta pentru că  instrumentul de lucru care poartă acest nume cuprinde un bagaj de cunoștințe impresionant, în măsură să informeze pe cititor în cele mai variate domenii.

19
/11
/18

În această seară, de la ora 17.00, va avea loc, online si offline, conferința  „Centenarul femeilor în arta româneasca” la care sunt invitați să prezinte studii specializate Ioana Vlasiu, Luiza Barcan, Cristian Vasile si Radu Popica. Cosmin Nasui, curatorul proiectului, va prezenta publicația cu titlul omonim, al doilea volum, parte a proiectului editorial  Lada de Gunoi a Istoriei”. În spațiul conferinței va fi prezentă o micro-expoziție cu elemente de cultură vizuală dedicate artistelor care au trăit și lucrat în România din 1918 în prezent.

Page 1 of 8612345...102030...Last »