Le-am invitat la Interviurile Metropolis pe două dintre cele mai iubite şi mai valoroase actriţe ale generaţiilor lor, Silvana Negruţiu şi Teo Dincă, două actriţe cu universuri artistice bine conturate şi care se întâlnesc pe scena Teatrului Metropolis, într-un spectacol ce va rămâne un hit al acestui an şi al acestui moment teatral, un spectacol între timp selecţionat în Festivalul Naţional de Teatru.
Un articol de Monica Andronescu|7 august 2024
Le-am invitat la Interviurile Metropolis pe două dintre cele mai iubite și mai valoroase actrițe ale generațiilor lor, Silvana Negruțiu și Teo Dincă, două actrițe cu universuri artistice bine conturate și care se întâlnesc pe scena Teatrului Metropolis, într-un spectacol ce va rămâne un hit al acestui an și al acestui moment teatral, un spectacol între timp selecționat în Festivalul Național de Teatru. Vorbim despre „Părinți”, în regia lui Cristian Ban, după romanul autobiografic al Dianei Bădica. Prin povestea extrem de personală a unei fetițe, pe nume Ioana, „Părinți” vorbește despre trauma generațiilor care au trăit în România post-comunistă. Le-am invitat la un dialog despre „Părinți”, spectacol în care Teo Dincă interpretează rolul Ioana, iar Silvana Negruțiu, rolul Mamei, un dialog în același timp despre propria copilărie, despre traseul personal, despre felul cum au lucrat la acest proiect, despre întâlniri și alegeri în teatru și în viață. Vă oferim mai jos fragmente din dialogul care poate fi văzut integral pe canalul de youtube al Teatrului Metropolis.
Mulțumesc că ați acceptat să veniți să povestim despre experiența spectacolului „Părinți”. Romanul Dianei Bădica e un roman care surprinde extraordinar esența, ADN-ul unor generații, generațiile care au copilărit, au crescut, au trăit în România după Revoluție. Cum a fost pentru voi, Mama și Fiica din acest roman? Cum a fost întâlnirea cu textul?
Teo Dincă: Am citit romanul înainte de casting. Știu că nu se mai găsea prin București, dispărea din toate librăriile, se ducea ușor, ușor, că toată lumea îl cumpăra pentru casting. Și, de când l-am citit, am simțit că e ceva extrem de personal. Era vorba despre Slatina, iar tata e din Slatina. Și știu că tot citeam și mi se părea incredibil: pe tatăl din roman îl cheamă ca pe tatăl meu, pe bunici îi cheamă ca pe bunicii mei. Aveam impresia că e despre mine. A fost extraordinar pentru că era ceva foarte personal. Și plângeam… Și mi-am dorit enorm să iau castingul. Dar știam că dacă îmi pun toată speranța și dorința acolo, dezamăgirea o să fie prea mare dacă nu reușesc și cumva mi-am zis: ok, mă detașez, mă duc, văd ce o să fie, e atât de frumos, încât nici nu îmi permit să-mi doresc…
Silvana Negruțiu: Citisem romanul care mi-a plăcut enorm și știu că la prima întâlnire cu Cristi m-a întrebat ce personaj mi-a plăcut cel mai mult sau mi-a atras atenția și eu m-am blocat, pentru că n-am putut să aleg. Într-adevăr, am început să citesc romanul cu gândul că urmează să se întâmple un spectacol, dar pe parcurs am ajuns să-l citesc ca un cititor simplu și m-am bucurat enorm de el! Și copilăria mea a fost în anii 90 și am recunoscut multe lucruri acolo. Eu nu am avut coincidențe de nume, ca Teo, n-am fost niciodată în Slatina, dar am recunoscut personajele din lumea mea din copilărie și din anturajul meu și din familia mea și din oamenii din jur.
Și unde s-a întâmplat copilăria voastră?
Silvana: Copilăria mea s-a întâmplat în cea mai mare parte în Târgu Mureș și toate vacanțele în satul bunicilor.
Teo: Eu sunt din București… Și chiar dacă eu sunt născută în 99, simt cumva că la un moment dat a înghețat timpul și copilăria Silvaniei, copilăria lui Vizante, a Mariei, a mea, au fost asemănătoare. În afară de contextul socio-politic, desigur, dar când ești mic nu te gândești la asta. Vezi aceeași masă, bara de covoare, jocurile sunt asemănătoare…
Dacă ar fi să-mi spuneți în câteva vorbe, care sunt acele lucruri dureroase pe care le-ați luat cu voi din copilărie și pe care le-ați putea povesti într-un roman ca cel al Dianei. Ce anume din ce ați trăit atunci arde încă în voi cu o flacără așa și tristă, și veselă, exact ca romanul ei?
Teo: Povestea asta cu copilul invizibil…, așa cum e și în spectacol. Probabil de acolo și meseria pe care mi-am ales-o. Eram un copil destul de independent, îmi vedeam de treabă, dar când nu avea cineva timp de mine, îmi găseam ceva de făcut. Copilul bălărie, cum îi mai zic eu, crește oriunde-l pui…
Silvana: Și la mine e o situație asemănătoare. Sigur că, din fericire, n-a fost vorba de o boală, ca în roman, dar a existat o traumă. Fratele meu a plecat de foarte mic de acasă, adică eu aveam 9 ani și el avea 14, când el s-a mutat la București. A fost un moment care a schimbat traiectoria și dinamica familiei. Ai mei și-au revenit foarte greu și gândurile lor erau toate îndreptate către el și grija la fel. Eu eram acolo și aveau senzația că, dacă sunt acolo, nu mai trebuie să facă nimic… În rest, tânjesc sau, mai bine spus, am o melancolie după conversațiile de pe telefonul fix. Pe care, într-un fel, le uitasem sau uitasem că am aceste amintiri și, practic, după ce am terminat de citit romanul, totul s-a esențializat pentru mine în conversațiile de la telefonul fix.
Teo a spus că poate că o mică scânteie din dorința ei de a face teatru vine și din dorința de a fi vizibilă, de a fi iubită. V-aș întreba pe amândouă, pe lângă acest element declanșator, care au fost celelalte? Îmi imaginez că, în spatele dorinței de a fi pe scenă, trebuie să fie ceva care te arde, e un gând. Care a fost motorașul care v-a făcut la un moment dat să fiți sigure că ăsta este drumul?
Silvana: La mine, s-a întâmplat în urma plecării fratelui meu de acasă. Fratele meu e pianist și a venit la București să studieze. Și cam fiecare membru al familiei, încet, încet, a început să-și caute diverse puncte de atenție și activități. Supape. Iar eu m-am implicat cam în aproape toate activitățile extrașcolare în care puteam să mă implic, inclusiv în trupa de teatru. Și mi-a plăcut felul în care se lucra. Conta foarte mult părerea noastră. S-a scris chiar un text, pornind de la poveștile noastre, de la lucruri care ne preocupă și ne macină. Am lucrat cu Alina Nelega care a scris pentru noi. Și faptul că era un loc unde eram ascultată și simțeam că am o voce, asta m-a atras. Acolo puteam să mă exprim.
Teo: De când eram mică îmi plăcea foarte mult zona asta de fantezie, îmi plăceau cărțile cu magie, Harry Potter, eram obsedată de realități paralele și fictive… Iar când eram mică, am făcut și o telenovelă. Și țin minte că acolo, pe platoul de filmare, erau sandvișuri cu parizer, ceea ce pentru mine era uau, că eu n-aveam voie acasă. Erau prăjituri! Aveam un tată fals, care nu era tatăl meu, dar trebuia să-i zic: tati. Și am simțit că am intrat puțin într-o zonă fantastică. Știu că pe-atunci ziceam că vreau să fiu fotomodel pe lună sau să fiu doctor pe o corabie de pirați. Mereu combinații de-astea imposibile, voiam să le fac pe toate, nu puteam să aleg una. Și ușor, ușor mi-a rămas ideea asta că acolo, pe scenă, există posibilitatea, acolo e magia, acolo pot să fac. Și mi-am zis: eu vreau să trăiesc așa! Așa e și la „Părinți”, când începe spectacolul și știu că intrăm în acel univers, pentru o oră și 40 de minute, simt că nu vreau să se termine. Îmi plac micro-universurile astea care se creează și în care poți să uiți un pic de toate…
V-ați îndoit vreodată că ați ales bine? S-a clătinat vreodată motivația interioară?
Silvana: Eu mă îndoiesc la fiecare proiect, inclusiv la „Părinți”. E vorba de o lipsă de încredere în mine. Iar aici a fost, totuși, un rol mai altfel… În scenariul inițial, mama era un rol episodic, apoi s-au adăugat lucruri. Și aveam senzația că nu am de ce să mă agăț ca să pot să spun ceva cu el.
Și ce spui cu el?
Silvana: O, eu acum mă întreb ce nu spun cu el, pentru că în mine se întâmplă atât de multe lucruri în timpul acestui spectacol! Există o perioadă destul de lungă în spectacol în care sunt pur și simplu prezentă în scenă fără să spun nimic și am senzația că în acele momente trăiesc ceea ce se spune că trăiesc oamenii înainte să moară. Parcă îmi trece toată viața prin fața ochilor. Și chiar am senzația că trec așa prin mine și toate generațiile dinaintea mea, familia, părinții, fratele meu, toate lucrurile și frumoase și grele prin care am trecut și pe care după aceea încerc să le scot din mine prin intermediul cântecului.
Teo: Și eu am momente de îndoială aproape zilnic și la fiecare proiect. Cumva mereu o iei de la capăt, mereu trebuie să… demonstrezi. Iar la proiectul ăsta erau atât de fabuloși actorii de pe lângă mine, toată echipa, Cristi – noi am trăit într-un mic glob de cristal în perioada aia – încât te uitai cu admirație și te gândeai, mamă, să vezi că îi trag în jos, mamă, să vezi că nu sunt la fel de bună. Și după aceea intervenea povestea, care era atât de frumoasă, încât îți spuneai: povestea e atât de puternică și emoționantă, încât trebuie doar să o zic.
Vă propune un joc: personajul vostru merge la psiholog. Care sunt cele mai serioase traume despre care ar trebui să vorbească? Sigur că ele sunt multe dacă citim romanul, dar mă interesează cum le percepeți voi.
Teo: Cred că o să revin la ce am mai spus: lipsa de atenție din partea părinților și lipsa de rădăcini clare, căci și în roman, chiar dacă se vorbește despre locul acela, despre vecini, ea nu pare din universul ăla până la capăt, este un observator constant. Și, cumva, cred că dacă aș merge la psiholog din partea Ioanei aș încerca să rezolv o reînrădăcinare în prezent, în viața mea, în familie.
Și mama? Dacă se duce la psiholog?
Silvana: Cred că la ea e vorba de un sentiment de vinovăție foarte puternic și de întrebarea constantă dacă a făcut alegerile potrivite, pentru că până la urmă ea a fost cea care a decis și și-a menținut decizia de a salva un copil, nu știu dacă neapărat în detrimentul celuilalt… dar… Asta e cea mai mare traumă. Și apoi, sigur că sunt multe. Pornind de la faptul că nu și-a terminat studiile, pentru că a întemeiat o familie, relația cu soțul…
Urmăriți în videoul de mai jos înregistrarea interviului integral. Video: Two Bugs
Cum ai descrie-o tu pe această femeie pe care tu o creezi pe scenă, nu cea pe care a creat-o Diana în roman. Această mamă care vine în fața noastră pe scena de la Teatrul Metropolis, tace foarte mult timp și în spatele tăcerii ei e o lume întreagă care se simte extrem de puternic din sală. Cine e femeia asta?
Silvana: Eu am pornit creația acestui personaj de la o replică de-a Ioanei, care spune că mama este o femeie care a încercat să intre în rând cu lumea și viața a dat cu ea de pământ. Ea nu are alternativă. Oricum ar alege, e prost.
Și Ioana pe care o aduci tu pe scenă, cu lacrimi, cu zâmbet, cu emoție foarte multă, pendulând între copilărie și maturitate. Ești în același timp la distanță și foarte aproape. Cine e Ioana pentru tine?
Teo: Pentru mine Ioana e mult Diana. Și având-o pe Diana și în procesul de creație, la repetiții, eu am simțit mereu responsabilitatea asta, pentru că mi se părea că Diana e ca un mic porțelan. Uneori, simt că e ceva atât de emoționant și atât de personal, încât parcă dacă vorbești despre… se strică. Nu știu cum să explic. E foarte emoționant să ai în viață, în fața ta, în mâinile tale, povestea unui om. Când e atât de palpabilă și cărnoasă, e o responsabilitate foarte mare.
Ce doriți fiecare dintre voi să transmiteți publicului prin spectacolul ăsta și în general prin teatrul pe care-l faceți?
Silvana: Caut tot timpul și mă interesează să arăt niște oameni. Care să reiasă în tridimensionalitatea lor. Un om nu e doar rău sau bun, frumos sau urât sau într-un singur fel. Toți avem toate nuanțele. Suntem 360. Asta îmi doresc și încerc să întorc așa, pe toate fețele, să se vadă 360.
Teo: Cred că indiferent dacă e social, dacă e performance, dacă e teatru conservator, pe mine mă interesează omul și povestea. Să spui o poveste și, de acolo, omul poate să vină și să-și ia ce vrea.
Cum v-a schimbat pe voi personal lucrul la acest spectacol?
Teo: Eu cred că am descoperit simplitatea. Mi-am dat seama cât de frumos și cât de personală e simplitatea unui text spus, pur și simplu cu drag și sinceritate față de poveste. Pentru mine asta a însemnat un pic de calm și de împământenire.
Silvana: Ce frumos! Ce să mai spun acum? A luat ea toate vorbele! (râde). Cu ocazia acestei întâlniri mie mi s-a împlinit un vis. Îmi doream foarte mult să lucrez cu o echipă nouă. Și s-a întâmplat din toate punctele de vedere. Și, paradoxal sau nu, mie mi-a dat o liniște acest rol în această poveste. M-a chinuit destul de mult la repetiții și după ce a ieșit la public s-a făcut liniște. Mi-a fost teamă pentru că unii dintre colegi spuneau că o să fie… urât personajul meu. Că am un personaj ingrat, care iese rău din poveste. Și asta mi-a prins beculețele și am zis că nu vreau să se întâmple așa, pentru că e nedrept. Și m-am luptat să-i fac mamei o dreptate de care, de fapt, nu cred că avea nevoie. Am simțit nevoia să o apăr.
Teo: Eu mă tot gândeam acum cu ce mi-ar plăcea să rămână oamenii când merg la spectacol. Mi se pare foarte frumos când îi vezi pe toți și pe mama și pe tata… Îi ierți și-i aperi și ții cu toți, asta mi se pare superb. Ai ocazia să-i înțelegi, să-i ierți, cumva ți se oferă o perspectivă completă. Mi-ar plăcea ca acest spectacol să vindece anumite familii. Mi-ar plăcea ca oamenii de vârsta mea să-și înțeleagă părinții, să-i ierte, pentru că în generația mea e foarte la modă să dăm vina pe părinți, tot ce se întâmplă greșit, s-a întâmplat în copilărie etc. Dar mi se pare că, o dată ce ajungi la o vârstă, trebuie să ai maturitatea de a-i înțelege și de a schimba un picuț rolurile sau de a regăsi un tip de echilibru în relațiile astea. Până la urmă nu mai ai atât de mult timp și e frumos să profiți de relațiile astea cât le ai.
Foto și video: Andrei Gândac/ Two Bugs
