CRONICĂ DE FILM Regizoarea Anca Damian revine cu a treia animaţie de lungmetraj din carieră, „Călătoria fantastică a Maronei”, povestea unei căţeluşe care trece pe la diverşi stăpâni. Filmul îmbină inspirat mai multe stiluri de animaţie şi etalează o fantezie exuberantă, afectată însă uşor de repetitivitatea unor momente de reverie.
Un articol de Ionuţ Mareş|6 octombrie 2019
Anca Damian şi-a început cariera ca director de imagine, devenind prima – şi rămânând până la un punct singura – femeie din cinema-ul românesc post-1989 care a colaborat în această calitate la realizarea de lungmetraje.
După 2000, s-a lansat în regie, mai întâi cu câteva scurtmetraje, apoi cu lungmetrajul de ficţiune „Întâlniri încrucişate” (2009).
În 2011 a început să lucreze şi în animaţie, cu excelentul documentar animat „Crulic – Drumul spre dincolo”, care rămâne cel mai reuşit şi cel mai de succes film al ei. Şi un moment important în cinema-ul românesc post-2000.
În anii care au urmat şi în paralel cu traseul Noului Val, a continuat să alterneze ficţiunea – zonă în care a recidivat cu trei titluri modeste: „O vară foarte instabilă” (2013), „Perfect sănătos” (2017) şi „Moon Hotel Kabul” (2018) – cu animaţia, a cărei realizare este, după cum se ştie, mai dificilă şi mai solicitantă: „Muntele magic” (2015), scurtmetrajul „Telefonul” (2019) şi, acum, „Călătoria fantastică a Maronei” (2019).
O listă substanţială care o transformă într-unul dintre cei mai prolifici cineaşti români ai momentului, cu un ritm al lansărilor şi cu o dexteritate a coproducţiilor de invidiat.
„Călătoria fantastică a Maronei”, bazat pe un scenariu scris de Anghel Damian după o idee a regizoarei însăşi, reconfirmă că animaţia este domeniul în care Anca Damian se exprimă cu cea mai mare inspiraţie.
În timp ce „Crulic” şi „Muntele magic” erau animaţii care se adresau aproape exclusiv publicului cinefil matur, „Marona” ţinteşte şi spre publicul tânăr (dovadă stă şi lansarea în dublă variantă – cea originală, în franceză, şi o alta în română).
Dar nu avem de-a face cu o animaţie care să îşi menajeze publicul: încă din start, asistăm la moartea protagonistei, căţeluşa Marona, ucisă de o maşină în trafic.
Este şi momentul în care ea începe să îşi rememoreze viaţa, printr-un voiceover care însoţeşte aventurile sale ce au dus-o de la un stăpân la altul, până la punctul în care o vedem întinsă pe şosea, cu o fată lângă ea, într-un frumos cadru de desen aproape abstract – căţeluşa mai este doar o urmă pe asfalt, iar în jurul ei trec în viteză maşini, reprezentate prin linii colorate şi luminoase.
Fiecare mare etapă a traseului Maronei este redată într-o stilistică diferită, însă schimbările nu sunt într-atât de mari şi de bruşte încât să afecteze tonul general, marcat de melancolie.
Un stil care se ţine departe de reprezentările realiste. Şi în care naturaleţea trăsăturilor căţeluşei (blană neagră, dar cu botul, labele, vârful franjurat al urechilor şi o pată în formă de nor pe coadă albe), în acord cu simplitatea dorinţelor sale (care se rezumă la a avea un stăpân iubitor), contrastează cu complexitatea în care este redat fiecare dintre mediile prin care trece protagonista.
De la un episod în care flexibilitatea supranaturală de acrobat a primului stăpân (păr şi costum de culoare galbenă, cu dungi roşii) impregnează lumea din jur cu o mobilitate şi o mişcare ameţitoare, aproape psihedelice, se trece la un univers mai rigid şi mecanic, cu nuanţe de parodie – extrapolare a meseriei de constructor a celui de-al doilea stăpân şi a frivolităţii iubitei sale, desenată caricatural – şi, în final, la un mediu de familie obişnuit, în care coloritul cald este spart doar de aspectul pământiu, care sugerează apropierea morţii, al bătrânului casei.
De altfel, felul special şi surprinzător, prin câteva tuşe pregnante definitorii, în care este portretizat fiecare personaj uman, cu un amestec de ironie comică şi afecţiune, este marele atu al filmului.
Banalitatea căutată a scenariului este contrabalansată de exuberanţa „călătoriei fantastice” pe care o face Marona (lumea din jurul ei este mereu spectaculoasă), cu treceri succesive de la bucurie la tristeţe.
Însă prospeţimea acestui traseu este uşor ştirbită de un artificiu manierist – repetitivitatea evadărilor în reverie, care aduc o notă inadecvată de sentimentalism, accentuat şi de muzica de pe coloana sonoră – şi de încărcarea vizuală exagerată şi, de aceea, intimidantă a câtorva secvenţe.
https://www.youtube.com/watch?v=zPl24yJsJKc
„Călătoria fantastică a Maronei” a fost proiectat în deschiderea Festivalului Internaţional de Animaţie Animest şi a intrat în cinematografe la 4 octombrie, în două versiuni: una în franceză (cu subtitrare în română) şi alta în română.
