Pe 5 iulie, intră în cinematografe filmul „Nopţi magice”, în regia lui Paolo Virzì, intitulat după memorabilul imn oficial al Campionatului Mondial de Fotbal din 1990, interpretat de Gianna Nannini şi Edoardo Bennato. În aşteptarea filmului a cărui acţiune se desfăşoară în decorul fascinant al Romei, vă propunem un interviu cu actriţa Irene Vetere.
Un articol de Liliana Matei|4 iulie 2019
Suntem în Italia nouăzecistă, chiar în noaptea în care echipa națională a țării-gazdă a fost eliminată de Argentina de la Campionatul Mondial de Fotbal, iar un cunoscut producător de film a fost găsit mort în apele Tibrului. Principalii suspecți ai crimei, Luciano, Eugenia și Antonino, sunt trei tineri scenariști aspiranți, care își petrec noaptea în arestul poliției, rememorându-și aventurile, pentru că „Notti Magiche/Nopți magice” este un film despre cele mai emoționante aventuri, plasate în splendoarea și mizeria ultimului sezon glorios al cinematografiei italiene.
În distribuție, în rolurile protagoniștilor, îi regăsim pe Mauro Lamantia, Giovanni Toscano și Irene Vetere. Irene este Eugenia, o fată dintr-o familie bună, plină de fobii și dependentă de pastile care să-i inducă euforia de care are nevoie – un personaj care atrage din prima clipă atenția spectatorului! Considerată de presa italiană noua muză a regizorului Paolo Virzì, Irene Vetere vorbește în rândurile care urmează despre ce înseamnă pentru ea „Notti Magiche”.
Irene, în ce context a avut loc prima întâlnire cu „Notti Magiche” și cu regizorul Paolo Virzì?
Am avut un prim interviu cu directorul de casting Betta Boni, lângă care m-am simțit imediat în elementul meu. Apoi, l-am cunoscut pe Paolo Virzì, care a vrut să-i vadă pe toți cei trei candidați împreună, pentru fiecare dintre cele trei roluri. Cu această ocazie, i-am întâlnit pentru prima oară pe Giovanni Toscano și Mauro Lamantia. Așadar, am trecut prin faza așteptării și anxietății, până când, într-o seară, a sunat telefonul și mi s-a comunicat că am fost aleasă pentru rolul Eugeniei Malaspina, după care am izbucnit într-un râs eliberator.
Vorbește-ne despre atmosfera de pe set, despre lucrul alături de Virzì…
Am petrecut momente incredibile, ne-am împrietenit cu toții foarte repede, dar mai ales cu Mauro Lamantia și Giovanni Toscano, interpreții celor doi tineri scenariști, care vor deveni repede complicii Eugeniei. S-a format între noi o empatie puternică, umană, care ne-a ajutat mult la filmări. La început, nu a fost atât de evidentă, dar Paolo a observat imediat că între noi s-a format o chimie în modul cel mai natural. A făcut mereu tot posibilul pentru ca fiecare dintre noi să ne simțim în largul nostru, are această abilitate incredibilă de-a avea grijă de fiecare detaliu, de-a le pune cap la cap, pentru a crea un mecanism care, aproape ca prin magie, să funcționeze perfect.
Care sunt momentele din timpul filmărilor pe care le ții cel mai bine minte?
Una dintre scenele de care îmi amintesc cel mai bine este cea a unei dispute între cele trei personaje principale de pe străzile din centrul istoric al Romei, destul de dificilă, deoarece Paolo a vrut să filmeze cu un plan de secvențe lung și complex. Au fost momente emoționante și grele, pe care le-am dus la bun sfârșit cu îndârjire. O altă amintire specială este cea în care am intrat prima dată în apartamentul din ghetou și care, mai târziu, a devenit casa Eugeniei: acea imagine spectaculoasă a Romei, pe care urma s-o văd câteva zile la rând, m-a emoționat teribil. Nu cred că există un alt oraș capabil să ofere o asemenea senzație de frumusețe fără limite.
Roma este foarte prezentă în filmul vostru.
Aș spune că da. Este orașul în care m-am născut și am crescut și pe care-l iubesc enorm. Am fost încântată să observ atenția și iubirea pe care i-a oferit-o Paolo, făcând-o un element principal al filmului.
Cine este Eugenia?
Provine dintr-o familie romană din clasa superioară, ne imaginăm că tatăl ei este o personalitate influentă a puterii politice a timpului. Este fragilă, nesigură, plină de fobii, se înspăimântă ușor și îi lipsește curajul, dependentă de pastile care o fac euforică, pe scurt, se pare că este un caz fără speranță, dar speră să fi găsit în Luciano și Antonino acele persoane care, în sfârșit, o vor înțelege, o vor accepta, speră să împărtășească alături de ei entuziasmul și fraternitatea, care, în cele din urmă, se vor fi dovedit iluzorii.
O amintire specială este cea în care am intrat prima dată în apartamentul din ghetou și care, mai târziu, a devenit casa Eugeniei: acea imagine spectaculoasă a Romei, pe care urma s-o văd câteva zile la rând, m-a emoționat teribil. Nu cred că există un alt oraș capabil să ofere o asemenea senzație de frumusețe fără limite. (Irene Vetere, actriță)
