„Deşteptarea primăverii” de Frank Wedekind, de la Teatrul Mic din Bucureşti, în regia lui Vlad Cristache, povesteşte într-un mod direct despre adolescenţă – cu fragilitatea, contrastele şi descoperirile ei, în opoziţie cu regulile rigide, cristalizate de societate.
Un articol de Corina Dima|13 mai 2018
Din descrierea oficială a spectacolului îți atrag atenția două lucruri: subtitlul poem teatral rock și durata extinsă, de 3 ore și 20 de minute (există și o pauză). Nu lăsați criteriul temporal să decidă participarea la acest eveniment, încercați să luați parte la o experiență teatrală originală.
Muzica live (interpretată de trupa Firma, muzica e scrisă de solistul acesteia, Daniel Rocca Stoicea) va însoți într-un mod original tot parcursul spectacolului, va comenta scene importante sau va participa, precum un personaj. Un fapt neașteptat, muzică rock live într-un spectacol de teatru. Astfel, timpul se va scurge altfel, se va dilata într-un mod ingenios, între cuvinte, sunete, tinerețe și volute de fum.
Regizorul-scenograf Vlad Cristache plasează scena în mijloc. Publicul este poziționat în gradene, de-o parte și de alta a spațiului de joc. Primele rânduri de spectatori vor participa activ la spectacol, foarte aproape de actori: aceștia stau în bănci, în perechi, doi câte doi. Într-o parte a scenei, este o tablă supradimensionată pe care actorii scriu sau desenează cu cretă albă.
Ne aflăm la aniversarea Wendlei care împlinește 14 ani. Aceasta este acasă împreună cu mama ei; cele două vorbesc despre alegerea rochiței potrivite. Fata își descoperă trupul în oglindă și se rușinează. Treptat, intrăm în poveste, cunoaștem și prietenele ei. Cele trei adolescente încep să se joace împreună, sar coarda la unison și deapănă întâmplări din viața de zi cu zi. În inocența și sinceritatea lor povestesc câte și mai câte detalii de la școală sau tot felul de întâmplări de acasă (una dintre fete le spune, ca și cum ar fi ceva firesc, cum părinții ei o bat în mod frecvent, mă bat oricum).
Cunoaștem apoi și băieții, dintre care se remarcă Melchior (școlarul eminent care aduce cu ușurință explicații din istorie, geografie sau literatură) și prietenul său Moritz (introvertitul, neînțelesul, ciudatul clasei, mereu la granița repetenției).
Regizorul descrie minuțios lumea adolescenților (aflați la hotarul dintre copilărie și maturitate) cu întrebările, presupunerile și curiozitățile lor. Creionează copiii ca individualități, dar aduce în scenă și personajul colectiv, gașca, vocea străzii (prezentă în copilăria oricăruia dintre noi) care uneori tachinează, glumește, alteori este dură, lovește sau rămâne înțepenită și răspunde inocent.
În contrast cu lumea copiilor, este conturată și cea a adulților, a părinților și a profesorilor. În această piesă universul celor mari este colorat în tușe groase, negre; o lume rigidă, plină de reguli obtuze și judecăți înguste de genul ce o să zică lumea.
Textul scris de Frank Wedekind (acum mai bine de 125 ani) poate părea pentru unii desuet și depășit: la vârsta de 14 ani adolescenții nu știu cum vin pe lume copiii. Însă frumusețea adolescenței surprinsă de autor, sălbatică, crudă, cu detaliile, neliniștile și ezitările ei, nu poate să rămână fără ecou pentru nimeni.
Plecând de la textul propus de Wedekind, regizorul Vlad Cristache pune accentul pe o anumită parte a adolescenței: cea a descoperirii corpului și a sexualității, a tranformării copilului în adult.
Totodată, cu migală, regizorul surprinde în demersul său linia fină psihologică a copilului care este oglinda adulților. Sau continuarea. Sau reflexia. Astfel, întrebarea unui copil rămasă fără răspuns se transformă pe nesimțite într-un accident nefericit (tocmai prin lipsa de reacție a adultului).
Accident ce este apoi evaluat de lumea dură a adulților, care judecă și taxează ca atare, conform regulilor și canoanelor strâmte.
Mama se codește să îi spună copilei cum se fac copiii (la fel se purtase, la rândul ei, și mama ei cu aceasta). Fetița rămâne însărcinată și apoi mai rămâne un pas până la tragedie. Adultul nu încearcă să înțeleagă și să aline copilul, adultul ia măsuri radicale (conform gurii lumii), măsuri ce curmă copilăria. Gesturi fără empatie, fără înțelegere și tolerantă, fără o mână întinsă.
Regizorul tratează întreaga piesă (înadins, voit, în opinia mea), cu multe contraste și exagerări. Întocmai cum decurge ritmul în lumea adolescenților – extrem de dinamică, uneori aspră, cu suișuri și coborâșuri, cu descoperiri și întrebări, cu voioșie, cu poftă de viață, cu sarcasm sau umor.
Vedem goliciunea adolescenților. Sau cum se hârjonesc sau își explorează sexualitatea. Pentru unii spectatori aceste perspective asupra adolescenței nu se privesc ușor. Sunt la limita brutalității, sunt dure. Șochează sau stârnesc revolta. Zdruncină. Nu poți să rămâi neutru – te înfioară, te dezgustă sau te lasă perplex. Reacții imediate. Cu ochii căscați sau cu ferit privirea.
Și tocmai prin sublinierea acestor contraste regizorul nu face decât să pună o oglindă în fața societății pudice și prinsă în canoane: uitați-vă la voi și nu mai judecați copiii! Faptele copiilor sunt de fapt o reacție la cum percep ei viața și cum o descoperă, cu ajutorul celor din jur. Oferiți adolescenților răspunsuri la întrebări, explicați-le, fiți lângă ei, nu îi lăsați să crească singuri, să își imagineze sau să își încropească răspunsuri. E datoria adulților să fie sprijin moral, educativ și afectiv pentru cei mici. Cum îi creștem, așa îi avem. Copiii sunt oglinda adulților.
Ducându-mă mai departe cu interpretările, în contextul societății de astăzi, când datele oficiale (2017, cifre Eurostat) arată că România se clasează pe locul întâi într-un rușinos top al celor mai multe mame minore din Uniunea Europeană, cu vârsta între 10 și 17 ani, această piesă de teatru poate reprezenta astfel un semnal de alarmă. Un semnal de alarmă pentru accesul la educație în primul rând. Cu toleranță, cu înțelegere, cu vorbit deschis despre probleme și despre viață în general.
„Deșteptarea primăverii” (regia: Vlad Cristache), la Teatrul Mic din București
Scenografia, semnată de regizorul Vlad Cristache, creează un spațiu vizual pregnant, cinematografic, cu scena în mijlocul spectatorilor. Elemente volumetrice personalizează locul: candelabre mari pe plafonul înalt, o tablă imensă pe care scriu copiii, cu o scară rezemată metaforic. În câteva scene sunt aduse și alte elemente în plan central: o cadă cu apă și spumă sau un pat. Un efect deosebit îl are perdeaua de fum care îmbracă spațiul în momente cheie (destul de des folosită însă).
Cele două elemente de geam, în plan orizontal, de la începutul piesei, se transformă, la final, în locuri funerare. Geamul și lumina se transformă în țărână și întuneric.
Imaginea copiilor este ”uniformizată’’ cu elemente vestimentare similare, de școală (fetele au fustițe scurte, tartan, poartă șosete lungi, băieții au sacou închis și cămașă cu cravată cu rucsacul în spate).
Spectacolul se bucură de o distribuție dublă. Eu am văzut interpretarea cu actrița Alina Rotaru în rolul Wendlei, ce surprinde cu detaliu stările adolescentine: zglobie or temătoare, îndrăzneață sau timidă. Actorul Ionuț Vișan în rolul Melchior surprinde tușa adolescentului matur și elevat, când candid, când înflăcărat.
Rolul lui Moritz este interpretat cu foarte mult talent de George Albert Costea, un rol extrem de greu, cu mult filigran, ce pendulează între ezitările și nehotărârile specifice timidului, cel care este luat peste picior mai tot timpul de către adulți și îi este greu să își găsească cuvintele potrivite (mereu cu bâlbâieli, cu jumătate de gură, cu fâstâceli, cu ticuri).
Atât grupul de prieteni băieți, cât și cel al fetelor aduc multă dinamică și conturează atmosfera adolescentină contagioasă, cu o prestație actoricească de calitate.
Titlul Deșteptarea primăverii pune adolescența alături de anotimpul reînvierii. Întocmai compoziției muzicale omonime Le sacre du printemps a lui Stravinski, spectacolul surprinde frumusețea anotimpului adolescenței cu ritmurile lui intense, cu contraste și setea bucuriei de a fi.
Nu îngrădiți tinerețea, doar ajutați-o să își găsească drumul, arătați-i calea. Lăsați-o să înflorească, așa cum e ea, sălbatică, nebună, originală, plină de forță, bucurie pură și candoare!
–––––––-
Deșteptarea primăverii a primit 3 nominalizări pentru premiile Galei UNITER 2018: Cel mai bun spectacol, Cea mai bună actriţă în rol principal (Silvana Mihai) și Cel mai bun actor în rol secundar (Rareş Florin Stoica).
Distribuția:
Wendla Bergmann – Silvana Mihai/Alina Rotaru
Melchior Gabor – Alexandru Voicu/Ionuț Vișan
Moritz Stiefel – Rareș Florin Stoica/George Albert Costea
Ilse – Alina Petrică
Martha – Andreea Alexandrescu
Hanschen Rilow – Marian Olteanu/Cezar Grumazescu
Ernst – Silviu Debu/Razvan Krem Alexe
Otto – George Albert Costea/Rareș Florin Stoica
Thea – Alina Rotaru/Silvana Mihai
Robert – Cezar Grumăzescu/Marian Olteanu
Georg – Ionuț Vișan/Alexandru Voicu
Lammermeier – Răzvan Krem Alexe/Silviu Debu
Rectorul/Omul cu mască – Gelu Nițu
Domnul Gabor/Habebald – Gabriel Costin
Doamna Gabor – Mihaela Rădescu
Doamna Bergmann – Liliana Pană
Profesorul Knuppeldick/Pastorul Kahlbauch – Petre Moraru
Profesorul Zungenschlag/ Domnul Stiefel – Avram Birău
Profesorul Fliegentod/ Doctorul Von Brausepulver – Ion Lupu
Trupa FiRMA:
Daniel Rocca Stoicea
Sorin Erhan
Adrian Coman
Bărbuță Constantin Bărbășelu
Textul scris de Frank Wedekind (acum mai bine de 125 ani) poate părea pentru unii desuet și depășit: la vârsta de 14 ani adolescenții nu știu cum vin pe lume copiii. Însă frumusețea adolescenței surprinsă de autor, sălbatică, crudă, cu detaliile, neliniștile și ezitările ei, nu poate să rămână fără ecou pentru nimeni.
Foto: Adi Bulboacă, Lucian Muntean
