Inspirat din viaţa reală a două femei instituţionalizate în anul 1920 într-un spital pentru femei, un fel de azil-închisoare unde familiile îşi închideau fetele care nu corespundeau normelor sociale, „Aer” este o poveste despre supravieţuire.
Un articol de Monica Andronescu|30 aprilie 2025
50 de ani. O jumătate de secol. O viață întreagă. E timpul pe care Dora și Persefona îl petrec în spitalul unde familiile lor decid să le închidă pentru că erau diferite… O poveste teribilă, bazată pe fapte și întâmplări reale, piesa „Airswimming”, cu inserții documentare de Roxana Piticari și Liliana Oprea, scrisă de Charlotte Jones, stă la baza spectacolului „Aer”, pus în scenă la Teatrul Metropolis de regizoarea Leta Popescu.
Într-un spațiu închis, într-un univers care refuză lumina, viața, fericirea… aerul, două femei învață să zboare și să respire împreună. Au ajuns aici pentru că sunt diferite, pentru că se raportează diferit la propria feminitate, pentru că una dintre ele a născut un copil în afara căsniciei, pentru că femeia, la începutul secolului 20 încă era condamnată să trăiască între ziduri și libertățile ei erau profund limitate.
Spectacolul de la Metropolis se dorește o imagine în mișcare despre felul cum au evoluat mentalitățile pe fondul luptei pentru drepturile femeii în secolul 20, în timp ce în fața noastră se desfășoară concret viața a două femei care timp de 50 de ani au trăit închise, fără să știe ce se întâmplă dincolo de pereții spitalului-închisoare. Pe acest fundal, excelent construit la nivel vizual, cu planuri care se intersectează, se suprapun, cu inserții documentare, Nicoleta Hâncu și Corina Moise – Persefona și Dora – construiesc două personaje, puternice, pline de nuanțe, de lumini și umbre, două ființe care se caută și caută adevăruri pe care le intuiesc la nivel emoțional și pe care le salvează doar această prietenie, ce se construiește în ora de curățenie în care se întâlnesc și pot vorbi despre ele însele. Cu timiditate, cu sinceritate apoi, cu teamă, cu neînțelegere, iar în cele din urmă ajungând la o acceptare a sorții…
Peste această poveste, Leta Popescu suprapune povestea a două cercetătoare – Roxana Piticari și Liliana Oprea – care recompun din fotografii vechi, din documente, din referințe istorice sau culturale, istoria unor ani tulburați și aduc în prim-plan poveștile și lupta unor femei care au schimbat cursul istoriei. Un spectacol care vorbește asumat despre feminism, care expune nedreptățile trăite de femei de-a lungul istoriei, care construiește în fața spectatorului, existența și biografia nuanțată a două ființe condamnate la o non-viață pentru ceea ce sunt, nu pentru că ar fi făcut vreun rău, „Aer” aduce în discuție multe dintre traumele pe care femeia le-a trăit de-a lungul secolelor și face un arc în timp, atenționând asupra pericolelor pe care orice nouă formă de dictatură le poate aduce cu ea. Riscul ca istoria să se întoarcă nu este niciodată cu totul eliminat…
Între zidurile spitalului de boli mintale, unde familiile lor le-au închis și le-au abandonat, fără să mai vrea să știe de ele vreodată, Dora și Persefona construiesc un spațiu doar al lor, unde se ascund de răul din jur și unde poveștile mitologice și imaginea sau vocea lui Doris Day creează un univers paralel în care aleg să trăiască pentru a supraviețui, așteptând ca porțile să se deschidă… Iar atunci când se deschid și ele pot pleca, pentru că între timp afară lumea s-a schimbat, ele refuză, pentru că nu știu nimic despre această lume nouă în care ar trebui să existe. Sunt bătrâne și nu mai au timp…
Spectacolul Letei Popescu este o rememorare necesară în acest moment, este emoționant și în același timp incomod, pentru că vorbește despre nedreptate, despre încălcarea fundamentală a libertății umane, pentru că vorbește despre o istorie care, dacă nu avem grijă, se poate repeta.
Foto: Andrei Gândac
