Andrei Şerban crede că Robert De Niro s-a îmburghezit, că teatrul răspunde unei nevoi de a trăi pe verticală şi că viaţa pe scenă poate ţine şi de foame. La Festivalul de Teatru Tânăr Ideo Ideis, regizorul le-a povestit participanţilor despre întâlnirea esenţială cu Peter Brook.
Un articol de Adina Scorţescu|14 august 2013
Andrei Şerban crede că Robert De Niro s-a îmburghezit, că teatrul răspunde unei nevoi de a trăi pe verticală și că viața pe scenă te face să uiţi și de foame. Invitat la Festivalul de Teatru Tânăr Ideo Ideis, regizorul român cu cea mai bogată carieră internațională le-a vorbit participanților despre neliniștile sale, dar și despre întâlnirea esențială cu Peter Brook.
Într-o discuție moderată de fondatorul LiterNet, Răzvan Penescu, Andrei Şerban le-a mărturisit elevilor adunați în sala Primăriei din Alexandria că el și acum, la 70 de ani, încă mai este măcinat de întrebarea de ce face teatru.
„De ce avem nevoie de teatru?“ a fost prima întrebare la care a răspuns regizorul: „Avem nevoie să mergem la teatru din mai multe puncte de vedere. Unul dintre ele ar fi acela că la teatru ar trebui să vedem ceea ce ne este foarte greu să observăm sau să experimentăm în viață: să vedem adevărul, să simțim adevărul; în viață mințim foarte des.“
„Foarte rar spunem adevărul. Chiar și atunci când jurăm sau ne dăm cuvântul de onoare, de fapt acoperim o altă minciună. Aceasta este masca pe care o purtăm fiecare. Sub aparența că sunt pe scenă și spun ceea ce simt, exprim ceva foarte adevărat, care se găseşte în mine, dar în acelaşi timp, vezi că, de fapt, acest adevăr nu este decât o altă față a minciunii tale. Este foarte greu să ajungi la adevărul adevărat.”
Andrei Şerban
Regizorul a vorbit apoi despre colegii din „generația de aur“, adică despre actorii și regizorii deja consacrați, care au ajuns să se imite pe ei înșiși: „Văd colegi din generația mea care, la un moment dat, nu mai pot să scape de masca de care vorbeam. Au masca atât de înrădăcinată pe obraz, încât nici nu-și dau seama că ei nu spun adevărul. Dar asta se întâmplă și la nivelul actorilor mari din lume.
De exemplu, Dustin Hoffman care era în tinerețe un actor extraordinar, cu timpul, a început doar să repete ceea ce făcea atunci și – într-un fel – s-a manierizat. Se imită pe el însuși, nu a mai descoperit altceva nou. Marele actor Robert De Niro, care era un geniu în tinerețe, s-a îmburghezit. Poate şi pentru că are multe proprietăți, mulți bani, este foarte faimos și, fiind așa, nu s-a mai întrebat pe sine însuși «De ce fac această meserie?».”
Teatrul este ca mersul pe sârmă
Pentru că o parte dintre participanții la Festivalul Ideo Ideis visează la o carieră în teatru, Andrei Șerban a evidenţiat dificultatea de a lucra în teatru: „Este ca mersul pe sârmă: în orice moment poți să cazi; trebuie să-ți ții echilibrul și e foarte greu. E o meserie extrem de fragilă și tot timpul trebuie să-ți revizuiești instrumentul, adică trupul tău, emoțiile tale, intelectul tău.“
Trupul nostru, crede regizorul, este ca mașină pe care, dacă n-o revizuiești, ruginește pe dinăuntru: „Şi e foarte greu să revizuiești o mașină care deja este un Mercedes sau un Rolls Royce. Pentru că toată lumea vrea un Mercedes sau un Rolls Royce, te gândești că toată lumea te vrea pe tine. Și atunci, fiind atât de dorit şi de apreciat, într-un fel, uiți că trebuie să mergi la rodaj.”
Citiţi şi: Andrei Şerban: „Când eram tânăr, eram mai mult ca un dictator“
„Marele Stanislavski le spunea actorilor de la Teatrul de Artă din Moscova că, la fiecare cinci ani, trebuie să se oprească din actorie și să meargă iarăși la școală. Să învețe. Adică să reîncepi mereu. Pentru că rugina se pune foarte iute pe suflet. Și ăsta e un pericol foarte mare pentru cei din teatru.”
Andrei Şerban
Din păcate, astăzi, a fi actor a devenit un lucru extrem de uşor, a spus regizorul. La Hollywood, aproape oricine poate să fie actor. O fată de 20-21 de ani care își face niște poze foarte sexy la un fotograf bun și le trimite unui agent, poate să obțină un rol într-un film și să devină star, chiar dacă nu a studiat actoria. Dar e doar o victorie de moment: „Această fată, care a început cu un rol mare, dispare în trei sau patru ani. Dacă dedesubtul acestei înfățișări nu ai nimic de oferit, nu reziști. Dacă nu ai fundamentul, nu ai structura pe care ţi-o dă şcoala, nu ai cum să rezişti. Este ceea ce îi trebuie şi unui dansator, şi unui muzician sau unui cântăreț de operă. Structura, tehnica, antrenamentul.”
Teatrul este o relație pe verticală
„Teatrul s-a născut – acum 2000 și ceva de ani, în Grecia -, din nevoia de verticalitate“, a punctat regizorul. „Verticalitate înseamnă o linie care ne conectează cu altceva; ceva care ne ajută să trăim cu o dorință, cu o aspirație spre ceva ce nu știm, dar încercăm să aflăm.“
Citiţi şi: Andrei Şerban: „Ne e teamă să trăim aici şi acum“
În subconștient, crede Şerban, avem nevoie să mergem la teatru pentru a fi hrăniți: „Nevoia de această hrană este la fel de mare ca nevoia de a bea, de a mânca și de a respira. Avem nevoie de impresii care ne oferă o altă calitate de hrană. Diferenţele acestei calităti sunt asemănătoare cu mersul la restaurant sau cu mâncarea făcută de părinți acasă, care are o cu totul alt gust şi altă calitate decât McDonald’s.“
„Din păcate, teatrul contemporan se apropie din ce în ce mai mult spre McDonald’s, spre hamburger, spre french fries făcuți la comandă, în cinci minute, și dați publicului ca să fie consumați rapid. Iar asta nu face decât să omoare ideea de teatru sacru, cum era teatrul antic, care avea deschidere spre o altă realitate mai puțin cunoscută. Cu toții trăim două vieți: trăim viața la nivelul obișnuit, viața de fiecare zi, în care fiecare ne vedem de ale noastre – de școală, de profesiune, de micile relații de prietenie, de dragoste, relații sexuale, care sunt toate la acelaşi nivel, de orizontală. Însă există în toţi oamenii şi un alt nivel, acela spre verticală. Iar această tendință spre verticală o purtăm în subconștient.”
Andrei Şerban
Întâlnirea cu Peter Brook
Rugat să vorbească despre persoanele care l-au inspirat să descopere teatrul, Andrei Şerban şi-a amintit întâlnirea cu regizorul Peter Brook: „La vârsta de 26 de ani, o foarte mare directoare de teatru american a venit în România la un festival și a văzut, din întâmplare, un spectacol de-al meu făcut la Piatra Neamț; datorită acestui spectacol, mi-a oferit o bursă Ford și-am plecat în America, cu foarte multe greutăți, pentru că era foarte greu să obții un pașaport. Plecam pentru trei luni de zile. Atât. Şi nici vorbă să mă gândesc să rămân acolo. Eram enfant terrible în România și nu avea niciun rost să râmân în America“.
Andrei Şerban a povestit că, la vremea aceea, nu se întreba de ce face teatru. Doar se bucura să fie în teatru, „era o bucurie instinctivă, emotivă“. Dar niciodată nu se întreba de ce este în teatru sau care este responsabilitatea lui de a fi în teatru. Până în ziua când l-a întâlnit „pe acest geniu al teatrului contemporan, care se numește Peter Brook”, după ce venise la New York să-i vadă un spectacol semnat de tânărul regizor roman.
Imediat după aceea, Brook i-a spus să vină să lucreze cu el la Paris, alături de un grup internațional de tineri actori, regizori, scenografi. Timp de un an de zile au lucrat împreună „un fel de teatru de căutări, de laborator“. Și acest an, alături de Peter Brook, spune Andrei Şerban, a fost anul cel mai greu al vieții sale. „Voiam să plec la fiecare două săptămâni“.
„Era atât de greu să fii acolo pentru că absolut tot timpul, erai pus sub semnul întrebării. «De ce ești aici? De ce vrei să faci teatru?» Şi răspunsurile nu erau deloc ușoare, nu știam…. Dacă eu vă întreb acum de ce vreți să faceți teatru, îmi veţi da nişte răspunsuri, dar nimeni nu s-a gândit de fapt în adânc. Mi-ați da un răspuns confecționat, pentru că pe cel adevărat nu-l știți nici voi. Dacă voi mă întrebați pe mine, probabil că v-aș da răspunsuri mai sofisticate, poate mai subtile, dar care – de fapt – nu sunt răspunsurile care vin din interior“, a povestit regizorul.
„În adâncul meu, faptul că fac teatru în continuare, că mă întreb în continuare, că am nopți nedormite şi acum, la vârsta pe care o am, înseamnă că nu știu de ce fac teatru. Și dacă voi ajunge să trăiesc şi momentul când o să aflu de ce fac teatru, voi muri liniștit. Mi-e frică, însă, că nu voi muri liniștit…”
Andrei Şerban
Starea teatrului de azi
Tinerii din sală l-au rugat să facă o analiză a teatrului românesc la ora actuală, iar regizorul a spus că starea teatrului este una jalnică, dar nici cea a filmului nu este prea departe, în ciuda criticilor favorabile și a premiilor care se iau la festivaluri internaționale: „Ca să fiu și mai sincer – și să merg complet împotriva opiniei generale din lume – aș spune că starea filmului românesc, deși se iau premii internaționale, este starea unui film care merge tot pe orizontală. Foarte rar, un film, poate două, care încearcă să meargă pe verticală. În rest, sunt toate la fel.“
Spectacolele de teatru care se fac acum în România sunt de două categorii, crede Şerban: „Una este cea a spectacolelor foarte convenționale, prăfuite, care de fapt n-au nimic de spus decât să amuze publicul și să meargă prin țară cu turnee pentru ca actorii să câștige bani. Oamenii sunt triști, viața e groaznică, de ce să nu mă amuz, să râd cât pot? Exemplul maxim e «Dineu cu proști»: niște actori foarte mari care amuză publicul și primesc mulți bani pentru a-i depune la Bancă. Asta-i tot. Personal, nu intru la astfel de spectacole chiar dacă plouă afară, prefer să stau în ploaie şi în vânt decât să văd așa ceva.”
Cealaltă categorie de spectacole sunt cele în care regizorii și actorii încearcă să facă un teatru modern, care să șocheze publicul. „Nimic rău în asta“, a adăugat regizorul, „sigur că un teatru trebuie să fie așa-zis de avangardă, adică să mergi cu teatrul spre forme noi. Din păcate, ei nu descoperă nimic nou, pentru că totul este la orizontala despre care vorbeam. Foarte mulți copiază teatrul care se face în Vest. Copiază mult teatrul german, care acum este la modă, copiază teatrul american sau pe cel francez. Şi în dramaturgie, și în spectacol. Deci, de fapt, e o copie – mai mult sau mai puțin palidă – a unui teatru care se face mult mai bine în afară decât aici.”
Spre finalul întâlnirii, Andrei Şerban i-a răspuns unui tânăr care își dorește să dea admitere la Teatru, dar căruia îi este frică, pentru că lumea din jur îi spune că o să moară de foame: „Dacă ți-e foame, trebuie să mănânci ori ciorbă de burtă ori să mănânci scena. Deci depinde de tine ce vrei. Şi scena te poate hrăni chiar dacă ești complet flămând. Nu știu cum se întâmplă că poți să trăiești pe scenă și să uiți de foame. Dar, dacă ești mort după ciorba de burtă, lasă teatrul!”
Foto: Vlad Cătană
