Termeni precum doliu, pierdere, angoasă, suferinţă, nostalgie aparţin zonei afectului, individul trecând, în anumite momente ale vieţii lui, prin această arie aproape sinonimică.
Un articol de Felicia Acsinte|7 august 2023
Arta, asemenea psihanalizei, reprezintă locul care a asimilat, în ultimile decenii, elucubraţii şi atrocităţi, în dorința artiștilor de a explica și de a face vizibil inexplicabilul. În această încercare a artiștilor de a reprezenta nereprezentabilul arta și-a câștigat forma sa terapeutică, de la picturile tradiționale până la acțiunile artiștilor contemporani.
În contextul tenebrelor interioare ale traumei, ne îndreptăm atenția către începuturile mijloacelor de supraviețuire pe care omul le are la dispoziție în fața intemperiilor vieții. Acest întuneric ce umbrește sufletul omului este cunoscut încă de la începutul omenirii, o profundă importanță având-o în cultura grecească. Ceea ce vreau să punctez este faptul că arta a avut încă de la începuturile sale o funcție terapeutică, chiar dacă nu era înțeleasă și explicată așa cum este astăzi.
,,În cultura clasică grecească, artele erau principalele mijloace în care educația se desfășura. Tradiția mitico-poetică în care cultura se odihnea a fost în grija cuvintelor poeților, în special a lui Homer. Aceasta a început să se schimbe când filosofia a intrat pe scenă. Socrate a căutat un motiv logic pentru tradiție, prin contestarea credințelor actuale prin argumente și dispute, punând de asemenea pentru o provocare în rândul artelor care erau încorporate cu aceste convingeri. Platon a ajuns la concluzia logică a acestei abordări în Republica, atunci când el a sugerat că în cetatea ideală, construită pe cunoștințe și nu pe credințe, poeții nu vor fi admiși. Astfel, el a rezolvat ceea ce el a numit vechea ceartă între poezie și filosofie exilând poeții din polisul, de la spațiul din viața publică.”[1] Interpretat din perspectiva experienței traumatice a zilelor noastre, o introducere în sfera artistică a culturii grecești este necesară pentru a înțelege cum arta poate fi considerată o formă de terapie. Trauma produce un conflict emoțional nerezolvabil, consumând multă energie și slăbind în felul acesta acțiunea comună dintre corp, spirit și suflet. Corpul, spiritul și sufletul sunt sisteme cu autoorganizare și funcționare care, împreună, dezvoltă un mecanism de apărare pentru a ne transfigura, interpretat sub denumirea de sublimare[2]. ,,Potrivit lui Freud, dorințele reprimate pot fi transformate în ceva mai mare sau deghizate în ceva mai nobil. Creația artistică constituie o formă de sublimare a dorințelor.”[3] Astfel, sublimarea prin artă, creația însăși arătă puterea de vindecare inegalabilă, întrucât determină o analiză a reacțiilor emoționale și pregătește individul pentru eventualitatea unor experiențe similare.
Cum se face că expresia artistică poate fi terapeutică, atât pentru artist, cât și pentru spectator? Terapia prin artă se distinge de alte moduri de practică terapeutică prin accentul pus pe expresia corpului. Este ceea ce am putea numi o funcție de „vindecare”, pentru corp și suflet, prin acțiunea artistului. În scopul de a înțelege dacă expresie corporală poate vindeca, trebuie să ne uităm mai întâi la modul în care ni se spune că suferă de o lipsă de integritate. Dacă, de cele mai multe ori, suferințele fizice sunt acompaniate de cele psihologice, suferința mentală fiind cea mai periculoasă, întrucât este constantă, arta se transformă într-o formă de terapie, iar o bună modalitate este expunerea la amintirile traumatizante. Confruntarea directă cu amintirile dureroase produce o conștientizare interioară unde sunt mobilizate forțe puternice care sunt legate de traumă. În cele mai multe cazuri, victima încearcă să refuleze în inconștient experiența șocantă pentru a o depăși, dar acest lucru este doar o iluzie deoarece trauma devine umbra individului. ,, Pentru aceasta, individul trebuie să o privească față în față, să și-o asume și să-i dezamorseze capitalul ei poluant.”[4] Practica artistică reprezintă în acest sens o formă de a depăși angoasa pe care Eul și-o provoacă, arta având capacitatea neerodată pentru a înfrunta durerea provocată. Reconstruirea imaginară prin practica artistică provoacă o restructurare cognitivă atât artistului cât și spectatorului, având ca scop eliminarea sau estomparea sentimentului neplăcut. ,,Travaliul de conștientizare a situației traumatice și desprinderea consecințelor nefaste care decurg din conservarea concepției inițiale”[5] incubă o relație și un catalizator al transformării, pe care arta îl oferă.
În Trauma: O Genealogie(2000), RuthLeysascrisceea ce ea numeșteo”genealogie” adiscursuluidespretraumă, nuonarațiunecontinuă,cioanalizăaunorepisoadeimportantedin istoriateorieitraumeicaredezvăluiestructura sainterioară, ostructurămarcată, înopinia sa, de cătreocontradicțiede nerezolvat, ceea ce face ca trauma să fie o problemă mimetică. Trauma este mimetică în măsura în care victimeletraumeitind să repete ranaoriginară sub formădecoșmaruri, gânduriobsesivesaualte simptome. Spre deosebire de ceicare au suferit anumite rănifizice, victimatraumeipare incapabilăde a reprezenta traumaprintr-unactdememorie. Identificareamimeticăcutraumaa fost înțeleasăînteoriiledespretraumatismecaprevenirea unei distanțe necesarepentruoconștientizarecognitivă aceea ces-a întâmplat. Ca și însugestiapost-hipnotică, victimatraumeia fostprivită caneavând nici oamintireconștientăaexperienței sale, acest lucru demonstrând faptul că aceasta nu a fostconștientăîn timp ce evenimentuls-a întâmplat. Caracterulcovârșitor al evenimentului traumatica fostînțelesca ocapacitate a persoanei traumatizate de a-l depăși cognitiv. Terapiea fost redefinităcavindecare a rănilortraumatice ale suferinței ce are ca scop depășireaamintirilortraumatice. Într-un fel, am putea spune căpsihoterapiaa ajunssă semene cuvictimatraumei: esteobsedată deevenimentele trecute,dureroase, bântuită deamintiriletraumaticeșimomentulcu privire laapariția lorșilimitatăîncapacitatea sa de aimaginaalternative, ocalitatemimeticăînconcepțiaterapeuticăa traumei fiind iarăși prezentă.
În terapia traumei, imaginea pictată reprezintă o metodă benefică de vindecare, unde diverși artiști s-au inspirat în lucrările lor din imaginile pictate realizate de bolnavii mintali. Este cunoscut efectul purificator al culorii, ca formă de dezinhibare și de eliberare a sentimentelor interioare.
Dacă în pictura tradițională culoarea reprezenta forma de art-terapie sau esteto-terapie, în arta cu caracter performativ arta se transformă într-o formă exterioară de exprimare, de exorcizare a angoaselor sufletului și a experienței traumatice, artiștii contemporani realizând o legătură directă cu publicul, prin identificare. Acțiunea artiștilor funcționează ca funcție cathartică la nivel colectiv, în scopul de a înțelege acest lucru – prin expresie corporală – ca formă de vindecare.
Pentru a spune că trauma este gândită mimetic, în discursul terapeutic, este ca și cum am spune că experiența suferinței este înțeleasă ca având o calitate inerent mimetică. Trauma se repetă; aceasta reapare împotriva voinței noastre; ea se prezintă ca mereu aceeași – aceeași încălcare, aceeași durere și umilință. Ea nu poate fi expulzată, ci este ca un corp străin care s-a stabilit în sine.
În aceasta funcție cathartică a artei apare un efect paradoxal, în arta contemporană. Se pare că catharsis-ul aristotelic este înlocuit cu trauma, în sensul că trauma poate fi înțeleasă tocmai prin întreprinderea de expunere a corpului sub toate formele în care ar putea combate rolul tradițional al artei, acela de a transfigura estetic adevărul organic al corpului. Această renunțare aparentă apare deoarece catharsisul este prezent, se face cu scopul de a-i provoca receptorului o reacție față de poziția sa într-un anumit context social, de a trezi și de a descoperi întunericul din jurul său – impus de un cadru ideologic dat – și de a se revolta asupra acestuia, ce îl privează pe omul de rând de libertate. Astfel, scopul artistului nu mai este acela de a crea o realitate utopică, ci o reflexie a realității dure și de a acționa în interiorul realității existente. Însă, legătura dintre trauma ca problemă mimetică și artă o reprezintă tocmai conceptul de catharsis, iar o înțelegere mai profundă a acestuia ține de o lectură asupra tragediei, la Aristotel. Tragedia este definită ca o imitație – a unei acțiuni – care vorbește despre purificarea emoțiilor de milă și frică. Tragedia, chiar mai mult decât alte forme de poezie este adoptată ca o nevoie de a povesti, prin acțiunea corporală, de către actori care, prin cuvintele și gesturile lor, creează o relație de dialog cu publicul. Aceste reflecții ne pot ajuta să dobândim o mai bună înțelegere a catharsis-ului, actul de purificare pe care poiesis-ul îl aduce. Aristotel spune că tragedia implică catharsis, un cuvânt care înseamnă „purificare”. Termenul de purificare poate avea și un înțeles medical, în acest sens catharsis-ul implicând eliminarea unei substanțe toxice din corp, de exemplu prin purjare. Cu toate acestea, termenul poate avea și o semnificație religioasă; a purifica o persoană, loc sau obiect, a-l face sfânt. Când este purificat în acest sens obiectul nu este exclus, ci transformat, calitățile profane fiind transformate în calități sacre. Efectul dramei tragice, la Aristotel, nu este de a elimina mila și frica sau teroarea, ci de a le transforma în compasiune și respect. ,,Experiența tragediei ne face să ne dăm seama de sentimentul care îl face pe celălalt să sufere și ne lasă cu un sentiment de măreție, de putere care conduce viețile noastre, prin implicarea empatiei. Cultura greacă clasică se bazează pe mitul eroului, cel care prin forță depășește obstacole de netrecut. Tragedia, dimpotrivă, ne arată eșecul sau lipsa la care strădania eroului l-a dus; virtutea sau puterea lui ducând la căderea lui. Oedip este un exemplu clasic de acest gen.”[6] În tragedie are loc un act ritualic care determină o conștientizare a existenței noastre, dar care oferă și o posibilitate de a depăși limitele. Trauma este asociată cu tragedia care funcționează prin aisthesis pentru a aduce, prin catharsis, purificarea și sfințirea vieții umane.
Așa se întâmplă și într-un performance sau o acțiune a unui artist care oferă o repetare a istoriei. Pentru victimele unei traume, repetarea acesteia pare fără sfârșit. Aceștia experimentează experiența traumatică iar și iar, într-o repetiție ce se desfăsoară fără voia acestora, insistând în drumul său de desensibilizare și dominare a conștiinței, inhibând posibilitățile de gândire și de acțiune. Trauma domină conștiința nu doar a victimei dar și a spectatorului, a artistului, dar mai ales al întregului domeniu al psihoterapiei.
Imaginea traumei, pentru o anumită parte din public, poate activa gândirea implicită pentru recidivele memoriei traumatice, iar documentarea propriilor experiențe traumatice și prezentarea lor într-o galerie sau o fotografie, ori într-un film, oferă un spațiu, publicului, de recontracarare a traumei, rezultatul având uneori o consecință negativă, asupra operei de artă. Astfel, artistul, împreună cu publicul, creează un cadru al rememorării, determinându-se un cadru fie de înțelegere, fie de iritare a relației complexe dintre martorii direcți și cei secundari. Prin artă se activează gândirea implicită, deoarece artistul pune, față în față, stimulul și percepția, în vederea redării unui sens, prin interacțiune, pentru crearea unor mecanisme de autoreglare a emoției. Declanșându-se, în acest sens, memoria procedurală, arta devine o formă de terapie, realizând o coerență a trăirilor interioare în vederea acceptării și transformării demersului, pentru a forma securitate. Procesul emoțional, în creier, se întâmplă rapid, este eficient și rigid și greu de schimbat. În acest sens schimbarea de viziune se face când conștientizăm cercul vicios și luptăm pentru a-l învinge.
Arta constituie o excelentă demonstrație a modului său de a se transforma în mecanism de apărare și scut protector împotriva unei expereințe traumatice, iar prelucrarea conștientă, amplă, a acestor evenimente, ascunse deja în istorie, ajută de multe ori o societate să depășească sindromul de stress posttraumatic.
Modalitatea de reprezentare a ritualului, a istoriei și a trecutului a fost, adesea, chestionată de filosofie, știință și artă. Cunoștințele pe care le deținem, cu privire la modalitatea în care memoria individuală și cea colectivă sunt voalate, de multe ori nu sunt suficiente pentru a răspunde la necesitățile noastre sufletești, iar forma lor de prezentare apare ca un topos recurent al artei contemporane, tocmai pentru a completa grila de informații pe care ne-o oferă teoria, la nivel vizual.
,,Rezistența opusă de societate și înclinația fiecărui om spre respingerea conștientizărilor dureroase au durat până prin anii 1980 ai secolului XX, până când trauma să fi recunoscută într-o mai mare măsură și de către știință drept cauză a mai multor suferințe sufletești. Transferând asupra evenimentelor psihice, se poate vorbi de o rănire psihică, atunci când procese de tipul percepție, trăire emoțională, gândire, memorie sau imaginație nu mai funcționează normal sau sunt considerabil limitate, mai mult timp.” [7] Ca și corpul, psihicul uman poate fi traumatizat și rănit. Mulți oameni le pricinuiesc altor oameni grave răni sufletești, mulți nu vor să vadă ceea ce fac în realitate, efecte pe care le observăm și în zilele noastre, războiul având un impact puternic emoțional la nivel global.
Printre urmările războiului nu se numără numai morți și răniți, ci chiar și supravețuitorii și cei teferi fizic, ce sunt grav afectați sufletește de ceea ce se întâmplă în război.
Ființa umană poate fi văzută concomitent din două perspective: cea a violenței, vulnerabilității și traumei și cea a fericirii, a factorilor protectivi și a rezilienței[8]. Războiul traumatizează grav nu numai victimele orgiilor de violență, ci și mulți făptuitori, iar una dintre marile iluzii ale războiului e demascată de traumă, prin faptul că violența nu rezolvă conflictele dintre oameni. Recunoașterea potențialului distructiv al violenței ghidează orientările artistice contemporane și mai ales stimulează interesul artiștilor pentru abordarea ființei umane din perspectiva sa psihologică. Instituționalizarea acestor idei conduce de fapt la stipularea unor idei în mintea spectatorului, în vederea protejării ființei umane în viitor, întrucât prin actul artistic se susține reziliența individului.
Capacitatea de a avea o voce, ceea ce înseamnă procesul construit social de a avea puterea de a vorbi literal sau simbolic, de a se angaja în discurs și de a fi auzit, este esențială în experiența umană, ca o componentă vitală a modelării ființei noastre interioare. Artiștii reflectă în arta lor fie o autobiografie a suferinței, fie a unei suferințe culturale. Sensul unor astfel de reprezentări este tocmai acela de a face vizibilă o imagine interioară, asemenea unei introspecții, în vederea anihilării sentimentelor negative.
În calitate de participant tăcut sau non-participant la discursul istoric se creează, poate, o excludere de la formele acceptate social ale construcției artistice, cea care are puterea, teoretic, de a da un sens experiențelor trăite. Trauma poate acționa ca un cataclism, pentru schimbările sociale. Dând voce propriului mister, mulți critici sociali, conducători politici și artiști au fost capabili să transforme propria traumă într-o modalitate de a vindeca oamenii. Aceasta poate fi sublimată în acțiune socială sau artistică și poate servi ca un agent puternic de schimbare socială. Experiența proprie și a condițiilor istorice transpun privitorilor un răspuns la modalitatea de a percepe viața, fie ca artă redată prin ochii altora, fie ca artă autobiografică. Teoriile psihologice, literare, devin o metodologie critică pentru a argumenta arta contemporană, care funcționează ca un catalizator pentru identificarea memoriei, dar mai ales a auto-descoperirii. Teoriile despre traumă și afect vin pentru a întării argumentele cu privire la cum arta produce sensuri și discursuri prin intermediul sentimentelor privitorului și a senzațiilor corporale ale artistului.
În cadrul artei contemporane, arta autobiografică deschide posibilitatea de a crea noi tipuri de relații între oameni și medii diferite. Aceasta poate funcționa atât ca un transfer de reprezentare de experiență trăită, dar și ca un aparat experiențial de relaționare vizuală. Atunci când spectatorii se confruntă cu scrierea artistică a scenariului de viață, fie descris de autobiografia artistului sau de portretizarea unui eveniment istoric, publicul se angajează în procesele cognitive și afective care implică identificarea, memoria și sentimentul. În această practică, de vizionare relațională a rolului artistului, ca un catalizator puternic de memorie, prin care spectatorii se bazează pe propriile lor povești de viață pentru a se conecta cu practica artistică, artistul are capacitatea atât de a reda sentimente puternice de siguranță, cât și manevre defensive ale spiritelor dezechilibrate. În vizualizarea relațională, aceste complexe de sentimente și emoții sunt înregistrate ca experiență în prezent, iar privitorul percepe nu numai imaginea în prezent, ci și imaginile pe care le recuperează în propria memorie, corp și suflet, servind ca o completare pentru ființa în sine, cu alte cuvinte, a biografiei privitorului.
Privilegiile de vizualizare, relaționale, trăite prin experiența și istoria personală a privitorului, oscilează între extreme, de multe ori, corpul artistului devenind un simplu obiect adiacent domeniului de discurs, echivalent cu o barieră pe care acesta încearcă să o elimine. ,,Din punct de vedere psihologic, barierele, la modul general, nu există; există numai o barieră pentru o anumită persoană, care încearcă să obțină un anumit lucru dorit.”[9]
Înțelegerea modului în care poate deveni mediul artistic un mediu psihologic presupune o înțelegere a obiectivului artistului în relație cu publicul său. De multe ori artistul are sarcina de a crea o legătură emoțională și de a crea coeziune între capacitățile cele mai înalte pe care arta le poate oferi pentru înțelegere și învățare și manevrele defensive ale dezechilibrului pe care deseori publicul le poate transmite din cauza lipsei de receptivitate, dar mai ales prin eliminarea barierelor inconștiente adoptate ca mecanisme de apărare.
Arta devine terapia traumei și nu numai. Arta se transformă într-o călătorie care reflectă descoperirile ce decurg din transformarea personală care se produce o dată cu conștientizarea. Arta activează stările conștiinței, oferind omului posibilitatea de a le modifica deliberat pe cele care inhibă și de a le dezvolta pe cele care stimulează. Practica artistică contemporană incubă autovindecarea, întrucât implică o schimbare și o conșteintizare, la nivelul spectatorului, asupra unei probleme, iar rolul integral al spectatorului, ca participant activ în acest proces de vindecare, duce la mobilizarea unui proces natural de vindecare al individului.
Poate că este forțat să susțin faptul că arta produce această vindecare în totalitate, dar, cu siguranță, persoanele, în procesul de actualizare a sinelui, sunt orientate către anumite realizări și o gestionare a stresului, pe care arta o implică. Tensiunea, anxietatea, tristețea pe care omul o resimte după o experiență traumatică, prin metodele diverse și tehnicile de proiectare a acestui eveniment, de către artist, creează reflexii cu privire la procesul prin care omul trece de-a lungul etapelor vieții sale, plus conștientizarea apropierii de moarte și chiar a morții. Prin implicarea elementelor psihologice, medicale, biologice, filosofice și includerea factorilor personali, familiali, sociali și de mediu, în actul artistic, rezultă o mai bună înțelegere a bolii, stimulând, prin expunere și recunoaștere, însănătoșirea psihică. Pe măsură ce înțelegem un anumit act și îl acceptăm, se revendică capacitatea noastră de a ne schimba și dezvolta, dar în primul rând de a ne vindeca.
Explorând domenii vaste și punând accentul pe dezvoltarea psihică și înțelegerea conceptului de traumă, în practica artistică contemporană, artiștii se transformă în terapeuți universali, apropiindu-se de apogeul dezvoltării umane din perspectiva individuării.
Arta combină, de cele mai multe ori, două tendințe divergente, pe de o parte posibilitatea de a îndeplini cerințele publicului prin încurajarea dezvoltării, creșterii spirituale și a acceptării, pe de altă parte demersul de a frustra individul și de a-i împotmoli evoluția spirituală prin blocarea propriilor credințe, generând dispreț, dezgust sau oroare.
Fiecare om are propria sa realitate emoțională despre ceea ce se petrece în jurul său, iar faptele relevante ale unei traume sunt diferite, în semnificația lor, pentru fiecare în parte. Artistul încearcă să treacă dincolo de perspectiva dinamică asupra individului, pe care trauma o lasă, de multe ori nu în cel mai pozitiv mod, încercând să sesizeze aspectele psihologice pe care omul încearcă de multe ori să le estompeze prin negare. Dacă prin intermediul unui performance artistul prezintă o experiență nouă, acesta atribuie un nou sens contextual percepțiilor și senzațiilor proprii, iar impulsurile ce pot veni din partea unui spectator, ca rememorare și dorință de explicare profundă, creează o formă specială a percepției interpretării rolului. Pe de o parte se creează o forță care cuprinde simțurile, atât ale artistului cât și ale spectatorului, de care nu se poate desprinde, iar reprezentarea devine o situație trăită aici și acum. Pe de altă parte, dacă unele evenimente provocate de traume sunt negate, ascunse și clivate, arta devine un instrument de ameliorare, încercând să creeze un cadru de a scoate la lumină și de a clarifica sensul și funcția traumei. Asta nu înseamnă că arta reprezintă o formă completă de terapie a traumei, deoarece trebuie să existe suficientă claritate în tabloul simptomatic al individului pentru a sesiza procedura de lucru asupra traumei, dar cu siguranță prin artă se poate vedea o soluție existentă pentru respectiva problemă. În acest sens arta poate deveni o metodă eficientă de terapie, întrucât întrunește atât vindecarea rănilor traumatice prin expunere și clasificarea conceptului de traumă, la nivel vizual, cât și rezolvarea încărcăturilor sufletești, prin transmiterea unui mesaj ca formă de actualizare a sinelui. Procesul de vindecare sufletească se realizează prin confruntarea cu realitățile pe care societatea le respinge, practica artistică aducând la vedere secretele trecute sub tăcerea trecutului, iar accesul la aceste forme cifrate sunt esențiale pentru însănătoșirea sufletească. Artiștii încearcă să redea tocmai acest lucru, să oprească practica nefastă de continuare a traumei, de a găsi soluții pentru problemele nerezolvate ale umanității și de a clarifica confuzia emoțională creată de tumultul emoțional declanșat de evenimentul traumatic.
În consecință, arta contemporană face dialogul să fie mult mai dificil, iar viziunea critică a artiștilor cu privire la problematica vieții cotidiene a determinat și participarea sau intervenția receptorului, fără de care arta ar fi incompletă. Dar, paradoxal, arta contemporană impresionează printr-o varietate stilistică, diversitate tehnică și dezvoltare complexă, în contradicție cu noțiunea de a progresa, având ca, criterii estetice implicarea activă și psihică, atât în evidențierea unei revolte, cât și în sfidarea morții. Pentru unii indivizi, forma artistică este făcută publică de un lucru de multe ori inevitabil. Convingerea noastră, dimpotrivă, este că forma presupune doar textura (și dobândește o existență reală) atunci când se introduce interacțiunii umane. Sub forma unei probleme asupra operei de artă, se recurge la o negociere cu inteligibilul și ține de latitudinea noastră să interpretăm. Prin ea, artistul se angajează într-un dialog. Practica artistică se situează, astfel, în spațiul de intervenție al relațiilor de conștiință. Fiecare lucrare de artă este o propunere de a trăi într-o lume comună și practică fiecărui artist, este un pachet de relații cu lumea, dând naștere altor relații, și tot așa, modificând viziunea atât a spectatorului, cât și a artistului, dar și a criticului, asupra artei și esteticii sale.
[1] Stephen K. Levine, Trauma, Tragedy, Therapy_ The Arts and Human Suffering, 2009, p. 27.
[2] Termenul de sublimare a fost introdus de Freud, ca mecanism prin care anumite pulsiuni inconstiente detașate de obiectele lor primitive sunt integrate în personalitate, fiind investite cu o valoare socială pozitivă.
[3] Cristian Nae, Moduri de a percepe. O introducere în teoria artei moderne și contemporane, ARTES, 2013, p. 87.
[4] Muntean, Anca Munteanu, Violență, traumă, reziliență, Polirom, 2011, p. 181.
[5] Ana Muntean, Anca Munteanu, Violență, traumă, reziliență, Polirom, 2011, p.182.
[6] Adrian Parr, Deleuze and Memorial Culture Desire, Singular Memory and the Politics of Trauma, Edinburgh University Press, 2008, p. 49.
[7] Franz Ruppert, Traumă, atașament, constelații familiale, p.86.
[8] Reziliența se referă la abilitata de face față cu succes celor mai grele adversități. Aceasta moderează impactul violenței asupra victimei și îngăduie depășirea situației taumatice și continuitatea în dezvoltarea și funcționarea sănătoasă a individului.
[9] Abraham H. Maslow, Motivație și personalitate, TREI, 2007, p. 84.
