CRONICĂ DE FILM Proiectat anul trecut în competiţia oficială de la Cannes, „Borgman”, în regia olandezului Alex van Wardermam, se înscrie în seria fabulelor care au ca ţintă predilectă materialismul societăţii moderne şi acea clasă de mijloc blazată în rutina sa emoţională şi familială.
Un articol de Ionuţ Mareş|18 mai 2014
„Borgman” are ceva din absurdul „Îngerului exterminator” al marelui Bunuel, trecut prin răceala unui Haneke din „Funny Games”, însă cu un didacticism atenuat şi cu ceva mai mult suprarealism şi umor.
Alex van Wardermam îşi construieşte filmul pe scheletul unui thriller, din care elimină însemnele manipulatorii ale genului şi la care adaugă în schimb un absurd făcut să arate ca cel mai banal realism.
Ar fi inutil să încerci, ca spectator, să cauţi o logică în invazia pe care vagabondul alungat din locuinţa de sub pământ şi acoliţii săi ciudaţi o declanşează asupra unei familii (soţul, soţia, trei copii şi o dădacă tânără) de la marginea unui oraş, lângă o pădure.
În fond, se poate întâmpla ca un om al străzii să-ţi vină la uşă şi să-ţi ceară să-l laşi să facă o baie, pe motiv că este murdar. Ce se petrece de aici încolo devine însă total imprevizibil. Odată ce femeia muşcă din celebrul măr – în acest caz afecţiunea faţă de musafirul nepoftit -, răul îşi face intrarea în paradisul conjugal.
Alex van Wardermam îşi conduce filmul pe cele mai nebănuite căi şi lasă deschis câmpul interpretărilor. Regizorul olandez nu oferă explicaţii imediate, ci mai curând lansează, fără emfază, o temă generală: autosuficienţa şi epuizarea societăţii pot conduce spre propria ei extincţie („Sunt extenuaţi de lumea modernă” este verdictul spus deloc bombastic de o doctoriţă venită să-i consulte pe copii, presupus bolnavi). O dispariţie lentă, dar sigură şi tacticos pusă în scenă de vagabondul exterminator.
Sunt destule indicii (inclusiv secvenţe onirice în care soţia se vede bătută violent de soţ) care să sugereze că Alex van Wardermam permite şi posibilitatea ca străinul, Camiel Borgman (Jan Bijvoet), să fie doar întruchiparea demonului din fiecare din cei doi parteneri, care formează doar aparent un cuplu liniştit.
Un demon care poate să ia chipul bănuielii soţului că soţia l-a înşelat, aşa cum se întâmplă în scena în care Borgman se prezintă la uşa celor doi spunând că femeia l-a îngrijit cândva, ca asistentă. Sau al unui plictis care o împinge pe soţie să-şi dorească moartea soţului. Sau al unei superiorităţi date de bunăstarea materială (şi exprimată, de pildă, prin dispreţul arătat dădacei, care este o străină).
Filmul are suficient umor (negru) pentru a nu rămâne o simplă critică prin mijloace cinematografice a societăţii occidentale, evitând astfel să cadă în clişeu. Se salvează şi datorită misterului pe care Alex van Wardermam îl întreţine permament, de la începutul în care Borgman este vânat şi alungat din bârlogul subteran de un preot şi doi localnici (motivul îl putem doar bănui), până la detalii precum cicatricea de pe spatele musafirului, apariţia inexplicabilă a unor câini în noua casă sau modul inedit în care aliaţii lui Borgman scapă de victimele colaterale, strategie care ar putea stârni admiraţia mafiei.
Distribuit de Independenţa Film, „Borgman” rulează de pe 16 mai în cinematografe.
INFO
Borgman, Olanda, 2013
Regia: Alex van Warmerdam
Cu: Jan Bijvoet, Hadewych Minis, Alex van Warmerdam, Jeroen Perceval
Rating: ●●●●○
Foto din Borgman – captură film
