Se joacă pe scena Naţionalului bucureştean „Butoiul cu pulbere“, de Dejan Dukovski, un faimos macedonean care decupează demenţa din contemporaneitate (are de unde!) şi face din ea piese de teatru de o brutalitate a absurdului cum rar s-au mai făcut.
Un articol de Andrei Crăciun|14 octombrie 2014
Spectacolul, în regia infatigabilului Felix Alexa, propune o distribuție de excepție și e tot mai greu de spus dacă actorii sau textul înalță în noapte acest antielogiu nebuniei.
Balcanii, așa cum îi înțelege Dukovski, sunt curul lumii, nu doar un butoi cu pulbere, cum se tot spune de o sută de ani, de când un student sărac a ucis un prinț moștenitor al unui Imperiu bătrân dinamitând secolul douăzeci, dacă nu și pe următoarele.
Aici, întâmplările se dezlănțuie fără avertisment: oamenii se schilodesc unii pe alții, apoi beau împreună, un înger al morții urcă într-un autobuz și face, deși nu pare, dreptate, au loc crime justificate și crime întâmplătoare în noapte, un tânăr (excelent, excelent din nou, Marius Manole!) se sinucide ucigând, totodată, luna pentru o tânără mai degrabă ușoară, sunt surprinse secvențe dintr-un vagon de tren și dintr-o pușcărie, se arată o tulburătoare onestitate a duplicității, romantismul se sprijină pe abjecție și împreună contribuie la un labirint al inimilor din care nu se poate ieși.
“Butoiul cu pulbere” conține, firește, un limbaj licențios. Licențios, dar nu obscen, vulgar, dar nu fără sens. Așa curge sângele în Balcani, printre cuvinte iuți. Există totuși un cod al onoarei în acest univers alienat, în care regulile par suspendate. E un cod greu de descifrat, căci vine dintr-o istorie încâlcită și din minți care refuză să se predea, cu totul, realității.
Marius Manole și Crina Semciuc, în spectacolul „Butoiul cu pulbere“
Toate personajele lui Dukovski sunt înfrânte. Și din această trecere prin viață în care nu există învingători, doar demnitatea rămâne. Fiecare și-o apără, cu îndârjire, până la sfârșit. Și din tot jegul Balcanilor, vezi, până la urmă, răsărind lumina, vezi zorii. Există o poezie, chiar dacă mizerabilistă, care ne face, aici, existența cumva minunată, deși atât de improbabilă.
Foto din Butoiul cu pulbere – Tudor Predescu
