CĂRȚI DE NEOCOLIT Antichitatea romană vine către noi cu teme veşnic actuale. În cazul lui Ovidiu, românii au un motiv în plus să-l preţuiască deoarece şi-a petrecut ultimii ani de viaţă la Tomis (azi Constanţa).
Un articol de Georgeta Filitti|3 iunie 2018
Născut la Sulmona în anul 43 în. Ch. , tânărul roman ia lecții de retorică, vizitează Grecia, Asia Mică, Sicilia, practică magistratura dar foarte curând își găsește adevărata vocație, cea de poet. Mai bine de 20 de ani compune epistole (adunate în Heroides (Amoruri), tragedia Medeea și, păstrată doar fragmentar, Giganthomachia.
Ovidiu ajunsese la 40 de ani când a compus Arta iubirii (Ars amandi, Ars amatoria), lucrare cu virtuți didactice, oferind un cod al celei mai ”spinoase” dar și mai ”desfătătoare” arte – cum singur definește iubirea.
Cele trei cărți ale operei privesc felul și locul în care, ca bărbat, îți poți afla iubita, însușirile necesare ca s-o păstrezi și, în încheiere, sugestii către femei pentru a-și folosi farmecele în cucerirea și ținerea lângă ele a bărbaților.
Lectura nu este destinată fecioarelor sau matroanelor romane, aflate sub povara legilor moralizatoare ale împăratului Octavian August, ci mai ales curtezanelor. De aceea și locul primei întâlniri a viitorului cuplu coincide cu spații frecventate de asemenea femei: teatru, circ, ospăț, plajă…, ba și forul roman, unde se dezbăteau și se elaborau legile.
Odată iubita aleasă, ea trebuie cucerită. Cum? Cu ochi dulci, mărturisind dorința arzătoare, mici daruri, scrisori și felicitări de ziua nașterii, plimbări pe sub porticuri cu șoapte bine simțite. Dar metoda cea mai eficientă de cucerire îi pare dusul cu vorba (”Făgăduiala, ce strică să făgăduiești câte-n lună și-n stele?”) și aspectul fizic îngrijit (”Trupul să-ți fie curat, ars de soare…/ Nu fi cu părul zbârlit pe creștet”).
Partea a treia a Artei iubirii se adresează femeilor. Le dă sfaturi de cum să-și aranjeze părul, să-și aleagă hainele și să le asorteze. Să învețe jocuri de societate, să știe să danseze – ba și cum să meargă, țanțoșe și încrezătoare. Ca să atragă odată în plus bărbații, femeile se pot adresa poeților, căci ei singuri știu ”cu adevărat să iubească”, pentru a le omagia calitățile.
Arta Iubirii a avut și completări: Cosmetice (Medicamina faciei femineae) și Remediile iubirii (Remedia amoris)
Poetul se afla în plină glorie, iar căsătoria cu ruda unui apropiat al împăratului nu face decât să-i consolideze poziția socială. Compune Metamorfozele (în 15 cărți) și Fastele (primele șase cărți), acestea din urmă dedicate chiar împăratului.
Dar sfătuitorul în materie erotică e pândit de nenoroc. Rigidul Octavian August îl izgonește din Peninsulă la Tomis, în țara geților. Motivele continuă să-i preocupe și astăzi pe exegeții săi. Imoralitatea versurilor? Dragostea vinovată pentru o nepoată a împăratului? Oricum, poetul ajunge pe țărmul Mării Negre în anul 8 d. Ch. Și rămâne aici până la moarte, la 1 ianuarie 17. E un răstimp dureros dar prolific deoarece aici creează elegii, Triste (Tristia), Ponticele (Epistulae ex Ponto), o mărturie autobiografică, Povestea vieții mele, și o mică lucrare de factură didactică despre peștii din Marea Neagră, Halieutica.
Opera lui Ovidiu reverberează de 2000 de ani asupra spiritelor creatoare din Europa: Dante, Shakespeare, Voltaire, Molière, Goethe. N-au lipsit caracterizările elogioase: ”corifeul elegiei”, ”cel mai gentil, mai rafinat, mai uman și mai ingenios dintre toți poeții Antichității”.
Cei nouă ani petrecuți între geți l-au transformat pe Ovidiu într-un istoriograf excepțional al vieții acestora. El face parte din pleiada martorilor istoriei noastre de început și recunoștința românilor a fost pe măsură. În 1679, Valentin Frank v. Frankenstein a publicat prima traducere trilingvă (română, germană, maghiară) a unor sentințe ale sale (Hecatombe Sententiarum Ovidianarum).
Numeroasele ediții din opera sa, înfrățirea orașelor Sulmona și Constanța ca și întemeierea la București a Asociației internaționale Ovidianum (în 1970) rămân doar parte din omagiul adus de europeni inegalabilului poet al iubirii.
