Cea mai nouă premieră de la Teatrul Act, „Acasă la Zoo”, este un spectacol care poartă guler alb şi mocasini, şi care, după ce a asimilat toate tacâmurile şi manierismele, şi lentoarea de intelectual, şi tactul folosit ca paravan pentru pudoare şi pentru un comportament evitant, pune sub semnul întrebării nobleţea civilizaţiei, dusă la rang de dresaj.
Un articol de Raluca Cîrciumaru|26 septembrie 2023
Atât de asurzitoare pot deveni cutumele sociale, atât de puțin „om” rămâne dacă înfrângi orice urmă de instinct, dacă îți sterilizezi sentimentele, dacă rămâi, tot, numai piele și maniere. Și despre pierderea autenticității în detrimentul convenționalismului și despre „ne facem că trăim” vorbește piesa lui Edward Albee.
Câteva decenii despart prima parte (scrisă ulterior) de cea de-a doua, iar ambele urmăresc ziua aparent banală a unui adevărat gentleman, educat și fin, Peter (Ionuț Grama). La prima vedere, nimic nu se întâmplă până aproape în ultimul moment, însă atâta electricitate se ascunde în toate momentele tăcute. Se conversează, cel mai mult static, dar, în realitate, lumi întregi se conturează din gândurile nespuse, din aluziile, din universurile interioare ale celor trei actori, doi câte doi.
Rezumatul este ușor de făcut, însă ce se întâmplă între certitudini este marele atu al montării. Peter și Ann (Ada Condeescu) au o discuție aparent călâie și plină de dedesubturi despre mariajul lor, urmând ca soțul (servil, domn, intelectual) să meargă în parc să citească o carte și – surpriză – să aibă cea mai incomodă conversație de complezență cu Jerry, un străin straniu. În tot acest vorbit se ascunde atât comentariu social, atât de fina remarcă a piesei lui Albee, aproape imperceptibilă, dar bogată tocmai prin subtilitatea ei.
Regia lui Silviu Debu îmbracă montarea ca o mănușă de voal, fără cusături la vedere. Totul este fluid, estetic apretat și călcat la dungă, atent la detalii și de o inteligență sofisticată. Elementele de teatralitate sunt minimaliste și incisive, toate cu temei. Momentele de liniște nu sunt virgule sau pauze, ci stâlpi de înaltă tensiune. Linia fină a textului nu este îngroșată sau extrapolată – spectacolul face echilibristică pe absurdul psihologic, americănesc. Chit că ar fi fost la îndemână, „Acasă la Zoo” nu se încarcă cu umor; își spune punch line-ul sec, fără să schițeze respiro-uri comice. Probabil că și de aceea, senzația generală este de confuzie. Aproape simți publicul cum pulsează cu incertitudinea de „am înțeles ce a vrut să spună spectacolul?”.
Însă, atunci când un text și direcția unui spectacol sunt clare pentru echipă, chiar și momentele încă nedescifrate și încă abstracte, chiar și nuanțele pe care nu le prinzi rămân interesante. Deși protagonistul nostru abia se mișcă de pe băncuța idilică, vopsită în alb, în timp ce interlocutorii lui orbitează în jurul lui aproape în gol, situația crește și crește și crește. Cei doi rămân note discordante ale liniștii terne a lui Peter: soția care încearcă să se găsească pe sine, care driblează cu nemulțumiri domestice și dubiile propriilor dorințe, și, în cea de-a doua parte, străinul din parc, care frizează cu dezaxarea și cu nonconformismul brut, năucitor pentru Domnul Adecvat.
Și ce distins este Ionuț Grama, cât de puțin se mișcă, cât de formal și rigid este, în toată amabilitatea sa grațioasă – și, totuși, cum interpretează, în nuanțe atât de îngrijite, toată această non-culoare! Este strălucitor în interpretarea acestui vid de alb nesfârșit, a acestui om inert și spălat cu clor, dar care joacă roluri sociale cu tact infinit și care zici că face o reclamă la aristocrație cu fiecare silabă spusă. În special pentru momentele în care ascultă, în care îi iese curiozitatea suprimată prin pori.
Parcă își cere scuze când ceea ce spune iese din scriptul vieții perfecte și liniștite pe care-o mimează. Cu fiecare mărturisire personală (dar cu adevărat personală, nu ca adresa sau numărul de copii pe care îi are), își regretă condiția de om, își regretă simțirea. Și, culmea, toate aceste nuanțe reies fără să-și strice postura, fără inflexiuni ale glasului, fără mai mult decât doar gândul. Fără să calce pedala satirei, și cu sobrietate titanică, actorul își dă măsura din poignet, făcând demonstrația punctului în care dorința de a fi un domn și un olimpic la Codul bunelor maniere sufocă umanul.
Ada Condeescu joacă și diferența de vârstă care impune un oarecare raport de superioritate, și mulajul pe lumea lui, și faptul că a început să i se urască de veranda lor perfectă, de calmul infinit, de această corectitudine care devine pasivitate care devine indiferență. Are asprimi atât de lucide și conține o revoltă nespusă – suficient de subtilă încât să fie, simultan, imposibilă de ignorat și de descifrat.
Își formulează pe vârfuri nemulțumirea, își alege la dungă cuvintele, pentru a se asorta cu ordinea din mintea lui și – din când în când, foarte șarmant – trântește o disonanță intenționată. În cazul căsniciei lor, nimic nu este rău, dar nimic nu este adevărat, iar acest fapt constituie o problemă pe care ea nu știe cum să o semnaleze fără să se simtă ridicolă.
Apariția lui István Téglás este o disrupție în sine a mediului format. Chiar dacă Ann pune la îndoială neverbalizată cupola de sticlă în care Peter trăiește, ea nu îi spulberă pereții, nu face dezordine (chiar dacă încearcă). István Téglás în rolul lui Jerry, însă, sfidează pe toate părțile convenția: dă cu capul de cel de-al patrulea perete și contrează estetica ștearsă, modestă, retrasă a vieții intelectualului.
Pe scurt, joacă străinul perfect, obscur și strident, care să-i calce în picioare, sistematic, toate limitele. Astfel, în bucata „Peter & Jerry”, István are o prezență răvășitoare, o privire de-a dreptul twisted, complet susținută, și o corporalitate plină și de teatralitate, și de organicitate. Până și cel mai mic gest, cea mai palidă săritură prind expresie – iar aptitudinile de mișcare ale actorului sunt întrebuințate cu gust și măsură, fără să fie împinse în față pentru a „fura ochii”. Dacă textul începe să se simtă ca fiind mult în cea de-a doua parte a spectacolului, este pentru că István încearcă să păstreze lunga și repetitiva poveste cu câinele la o intensitate liniară fără s-o mai umple până la capăt cu gânduri.
Un forte indiscutabil al „Acasă la Zoo” stă în finisaje. În principal, grație unei scenografii impecabile. Cușca de frânghii atârnate pe marginea spațiului de joc, zăbrele moi ale mariajului convențional și insipid dintre Peter și Ann. Costumele atât de piele de personaj, care creionează un întreg backstory pentru cei trei, care îmbogățește chiar și doar dintr-o pereche de saboți sau dintr-un rucsac cu formă anapoda.
Pe lista de valori stă și regia, un binom fericit între atenție de debutant și așezare de persoană care știe unde vrea să ajungă cu un text. De pildă, felul în care lăcomia și balele câinelui care înfulecă din carnea de burger otrăvită sunt pictate din agitația cu care István Téglás își îndeasă funiile în tricou, sau trecerile lui Ann dintr-un spațiu și dintr-un timp în altul în același timp – toate acestea demonstrează un vocabular inventiv și abil al simbolizării.
Așadar, „Acasă la Zoo” de la Teatrul Act deschide stagiunea 2023-2024 în mare forță, și își înscrie bine-meritat titlul într-un repertoriu care se ține la înălțime din toate punctele de vedere (alături de „E adevărat, e adevărat, e adevărat!” în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, sau de „Fete și băieți”, cu Raluca Aprodu, în regia lui Cristi Juncu).
Teatrul Act
ACASĂ LA ZOO
de Edward Albee
Distribuţie: Ada Condeescu, Ionuț Grama, István Téglás
Regizor: Silviu Debu
Scenografia: Ioana Pashca
