Într-un spectacol-colaj mod portret, „Caracatiţa“, care marchează şi prima întâlnire artistică a Catincăi Drăgănescu cu Teatrul Masca, regizoarea stratifică familia disfuncţională contemporană, în care părintele se cunoaşte prin „Copilul meu, niciodată!”, iar copilul pare mai degrabă nevoit să se crească singur şi, deloc întâmplător, să-şi găsească refugiul în abuzul de substanţe.
Un articol de Adda Mihăescu|30 ianuarie 2024
Cu ilegalizarea consumului, înmulțirea știrilor despre „un alt tânăr drogat la volan”, de la cazul Vlad Pascu încoace, și dezbaterile de Facebook despre generația Z, „cei care o să (ne) plătească pensiile”, care nu vrea să muncească, prima premieră Masca de anul acesta vorbește, pe un limbaj acordat la meme culture, emoji-urile general acceptate sau valori virale, despre o generație de părinți pentru care prioritatea e adesea nefăcutul de râs în școală, cât și despre fiecare „Ce băgăm astăzi?” care ține locul ședințelor de terapie în rândul tinerilor.
Intrând cu aceeași forță în instituțiile de școlarizare în curtea cărora se face bullying și se rulează un pai, precum și într-o familie în care discuția despre amantă e suspendată printr-o pereche de adidași scumpi făcuți cadou sau în dedesubturile unei generații în care apropierea vine din suferințe comune și mărturii făcute pe prafuri, „Caracatița” nu scuză, nici nu acuză.
În schimb, pune carnea pe copii de bani gata cu tendințe suicidale, pe relații adolescentine soldate în avort, pe rețetele psihiatrice care estompează temporar absența unui părinte, pe iubitele mult mai tinere sau pe mame pentru care copiii și afacerile sunt echivalente („Dacă-i scapi din ochi, îți scapă din mână”).
De la copilăria în care polițiștii sunt tratați cu mită și până în pragul bacalaureatului care primează în interesele tatălui, în favoarea unei dependențe deja evidente („Faci ce vrei, mie îmi iei bacul”), spectacolul propune, pe o pantă descendentă a subtilității, o cădere în exces văzută în întregime din unghiul subiectiv al lui David (Dragoș Stoica), copilul-problemă.
Dacă, în prima jumătate a spectacolului, a se haosa pe hardtek în compania elefantului din scenă (căruțul copilului făcut în a doua căsnicie) este suficient cât să sugereze refugiul în consum, a doua parte înaintează fără jenă petreceri la care nu se cade să spui că n-ai mai fumat niciodată, freestyle-uri care țin evidența substanțelor încercate și trip-urile în care măști supradimensionate, mixate cu ecou, repetă acuzele necontrolate livrate în familie sau reiterează concluziile terapiei întrerupte după o ședință.
Cât timp părinții fac partajul la vină, de altfel împreună doar pentru a acuza școala de deraiajele emoționale și notele proaste din istoricul băiatului, este mai curând dealer-ul cel care îl ține de mână pe David, fie și din interese personale, când prea multe linii trase deschid subiectul „vreau să mă omor”.
În contrast cu momentele muzicale, cu disputele soldate cu „Remove Tatăl Lui Călin” din grupul de Whatsapp pentru părinți, cu frânturile de proto-manea sau cu activismul stângaci făcut pe TikTok, mai gălăgios pe ticurile verbale specifice Gen-Z decât este clar în propriul scop, „Caracatița” reușește să rămână un spectacol cât se poate de usturător, fără să taie respirația cu prea multe atacuri de panică, maturizări premature sau comportamente pur autodistructive.
Tonic în reformularea coregrafică (Florin Fieroiu) a zbenguielii din perioada B (Bine) și FB (Foarte Bine), credibil în monoloagele interioare necăutate, dar prevestitoare (dramaturgia semnată de Mara Căruțașu și Catinca Drăgănescu) și dureros în special în așteptarea ca „noi doi, emoji bebe” să se traducă rapid în noi doi, din rău în mai rău.
„Caracatița” este un spectacol care întreabă de ce? înainte să părăsească scena printr-un „Cu mine nu mai ai ce discuta” sau „Eu n-am cerut să mă nasc” atât de familiar familiei contemporane, care documentează din interior o generație, nu din amintiri cărora li se adaugă câte un gen sau un lame pentru presupusă credibilitate și care decupează hibele parenting-ului modern într-o invitație la mai puțin făcut că plouă la pupile dilatate, maxilare-sertar sau chiar la primele „Le țin pentru un prieten” care argumentează brichetele găsite prin buzunare.
Aproape de casă pentru un adolescent definit de peer pressure, definitoriu pentru un exces atât de alert încât nu apucă să fie trecut la doar o fază și o oglindă pentru fiecare purtător de grijă care, de ochii lumii sau în interes de serviciu, se dezice de responsabilitate, dar în primul rând, o rugăminte la a privi înapoi fără mânie către fiecare suferință necompensată și către fiecare falsă liniște dinainte de after, înainte a deveni ultima.
Concept și regie: Catinca Drăgănescu
Dramaturgie: Mara Căruțașu și Catinca Drăgănescu
Muzică și sound design: Andrei Dinescu și Andrei Raicu
Scenografie: Ruxandra Preda
Coregrafie: Florin Fieroiu
Măști supradimensionate: Laura Duică și Cătălina Rudeanu
Lighting design: Andrei Ignat
Video proiecție: Raluca Vasilescu
Distribuție: Voicu Aaniței, Mara Bugarin, Nicoleta Hâncu, Corina Moise, Dragoș Stoica, Ionuț Toader
Următoarea reprenzatație va avea loc pe 10 februarie, de la ora 19.00. Biletele sunt disponibile pe mystage.ro.
