A apărut de curând, la editura Humanitas, „Cartea bucuriei. Sanctitatea Sa Dalai Lama şi Arhiepiscopul Desmond Tutu în dialog cu Douglas Abrams”, în traducerea Elenei Ciocoiu. O carte despre cum putem să găsim şi să păstrăm bucuria atunci când ne confruntăm cu inevitabila suferinţă a vieţii, din care vă invităm să parcurgeţi un fragment.
Un articol de Liliana Matei|23 februarie 2019
Sanctitatea Sa Dalai Lama şi Arhiepiscopul Desmond Tutu, ambii laureaţi ai Premiului Nobel pentru Pace şi maeştri spirituali ai epocii noastre, au supravieţuit mai mult de cincizeci de ani exilului, violenţei şi opresiunii. În pofida dificultăţilor — şi datorită lor —, nu au încetat să cultive optimismul, dragostea şi bucuria. În aprilie 2015, Arhiepiscopul l-a vizitat pe Dalai Lama la reşedinţa sa din Dharamsala, India, pentru a participa la cea de-a optzecea aniversare a Sanctităţii Sale şi pentru o săptămână de dialoguri ce aveau să aprofundeze întâlnirea dintre două mari religii ale lumii, creştinismul şi budismul. Evocând momente fericite sau dureroase din lunga lor viaţă, glumind sau plângând împreună, împărtăşindu-şi înţelepciunea şi practicile spirituale, cei doi mari lideri au încercat să răspundă la o întrebare esenţială pentru ei şi pentru întreaga omenire: cum putem să găsim şi să păstrăm bucuria atunci când ne confruntăm cu inevitabila suferinţă a vieţii? Această carte ne oferă ocazia rară de a fi martorii emoţionantei lor întâlniri, de la prima îmbrăţişare la ultimul rămas-bun.
„Sursa supremă a fericirii se găseşte în noi înşine.“ – Dalai Lama
„Devenim mai buni atunci când bunătatea ne este pusă la încercare.“ – Desmond Tutu
Viitorul nostru nu poate fi hotărât de soarta potrivnică. Noi îl determinăm. În fiecare zi şi în fiecare clipă, suntem capabili să ne creăm şi recreăm viaţa şi calitatea vieţii oamenilor pe planeta noastră. Chiar deţinem această putere. Fericirea durabilă nu se obţine urmărind un scop sau o realizare. Nu constă în avere sau în glorie. Se află în mintea şi în sufletul omului, şi acolo sperăm că o veţi găsi.
Cartea bucuriei (fragment)
„De ce să fii nefericit din cauza unui lucru care poate fi remediat? Şi ce rost are să fii nefericit dacă nu poate fi remediat?“ În această scurtă învăţătură se află esenţa profundă a modului în care abordează viaţa Dalai Lama. Stătea la baza capacităţii sale uimitoare de a accepta realitatea exilului fără a fi, aşa cum spunea Arhiepiscopul, ursuz.
Odată ce reuşim să privim viaţa în perspectiva ei mai amplă, odată ce suntem capabili să înţelegem, cu umilitate, care este rolul nostru în drama acesteia, odată ce suntem capabili să râdem de noi înşine, dobândim a patra şi ultima calitate a minţii, care este capacitatea de a ne accepta viaţa cu toată durerea, imperfecţiunea şi frumuseţea ei.
Acceptarea, trebuie să subliniem, este opusul resemnării şi al înfrângerii. Arhiepiscopul şi Dalai Lama sunt doi dintre cei mai neobosiţi activişti pentru crearea unei lumi mai bune pentru toţi locuitorii ei, dar activismul lor vine dintr o acceptare profundă a toate câte există. Arhiepiscopul nu accepta caracterul inevitabil al apartheidului, dar accepta realitatea acestuia.
— Ne e sortit să trăim în bucurie, a explicat Arhiepiscopul. Asta nu înseamnă că viaţa va fi uşoară sau lipsită de durere. Înseamnă că putem să ne întoarcem faţa spre vânt şi să acceptăm că aceasta este furtuna prin care trebuie să trecem. Nu putem reuşi negând ceea ce există. Acceptarea realităţii e singurul loc de unde poate începe schimbarea.
Arhiepiscopul spusese că atunci când evoluezi din punct de vedere spiritual „eşti capabil să accepţi tot ce ţi se întâmplă“. Accepţi că frustrările şi încercările inevitabile stau la temelia vieţii. Întrebarea, spusese, nu e: Cum scăpăm? Întrebarea e: Cum putem folosi acest lucru ca pe ceva pozitiv?
Practica de rugăciune a Arhiepiscopului implică atât citirea unor fragmente din Scriptură, cât şi citirea unor fraze ale sfinţilor şi maeştrilor spirituali din istorie. […]
Acceptarea – fie că noi credem sau nu în Dumnezeu – ne permite să pătrundem în deplinătatea bucuriei. Ne permite să primim viaţa acceptându i condiţiile în loc să ne răzvrătim din cauza faptului că viaţa nu este aşa cum ne am dori. Ne permite să nu luptăm împotriva cursului de zi cu zi. Dalai Lama ne spusese că stresul şi neliniştea au drept cauză aşteptările noastre în privinţa vieţii. Când putem să acceptăm viaţa aşa cum este, nu aşa cum credem că ar trebui să fie, putem să îmblânzim călătoria, să trecem de la drumul cu denivelări (dukkha), cu suferinţa, stresul, neliniştea şi nemulţumirea lui, la drumul lin (sukha), care vine cu mai multă relaxare, cu mai mult confort şi cu mai multă fericire.
Atât de multe cauze ale suferinţei sunt determinate de modul în care reacţionăm în faţa oamenilor, locurilor, lucrurilor şi situaţiilor din viaţa noastră, în loc să le acceptăm. Când reacţionăm, rămânem zăvorâţi în judecată şi critică, în nelinişte şi disperare, chiar în negare sau dependenţă. E imposibil să avem parte de bucurie când suntem blocaţi astfel. Acceptarea este sabia care străpunge toată această rezistenţă, permiţându ne să ne relaxăm, să vedem limpede şi să reacţionăm cum se cuvine.
O mare parte din practica budistă tradiţională vizează capacitatea de a vedea viaţa cu acurateţe, dincolo de toate aşteptările, proiecţiile şi distorsiunile pe care i le adăugăm în general. Practicarea meditaţiei ne permite să potolim gândurile şi sentimentele tulburătoare, astfel încât să putem percepe realitatea şi să reacţionăm cu mai multă dibăcie în faţa ei. Capacitatea de a fi prezent în fiecare clipă nu e nici mai mult, nici mai puţin decât capacitatea de a accepta vulnerabilitatea, disconfortul şi neliniştea din viaţa cotidiană.
[…]
Autocompătimirea se află în strânsă legătură cu acceptarea de sine, despre care am discutat într un capitol anterior, dar înseamnă şi mai mult decât acceptarea de sine. Înseamnă, de fapt, să avem compasiune faţă de slăbiciunile noastre omeneşti şi să recunoaştem că suntem vulnerabili şi limitaţi, asemeni tuturor oamenilor. În consecinţă, este temelia pentru dezvoltarea compasiunii faţă de ceilalţi. După cum au subliniat atât Dalai Lama, cât şi Arhiepiscopul, e greu să i iubeşti pe ceilalţi aşa cum te iubeşti pe tine însuţi dacă nu te iubeşti pe tine însuţi.
Dalai Lama menţionase în cursul săptămânii că a fost şocat să afle de la psihologii occidentali cât de mulţi dintre pacienţii lor se confruntă cu probleme provocate de ura de sine. Autoconservarea, iubirea de sine şi grija faţă de sine sunt fundamentale pentru natura noastră, susţinuse el. Această ipoteză e fundamental în practica budistă, astfel că era şocant să audă că oamenii trebuie să înveţe să şi exprime compasiunea nu numai faţă de ceilalţi, ci şi faţă de ei înşişi.
Cultura modernă ne împiedică în mare măsură să arătăm compasiune faţă de noi înşine. Petrecem atât de mult timp din viaţă escaladând o piramidă a realizărilor în care suntem evaluaţi şi judecaţi constant şi adesea se dovedeşte că nu obţinem notă de trecere. Interiorizăm vocile părinţilor, ale profesorilor şi, la scară mai mare, ale societăţii. Consecinţa e că oamenii nu au prea multă compasiune faţă de ei înşişi. Nu se odihnesc când sunt obosiţi şi îşi neglijează nevoile primare, somnul, hrana, mişcarea, străduindu se tot mai mult. După cum a spus Dalai Lama, se poartă cu ei înşişi ca şi când ar face parte din maşinărie. Oamenii au tendinţa să fie neliniştiţi şi deprimaţi pentru că se aşteaptă să aibă tot mai multe lucruri, să fie importanţi, să realizeze mai multe. Chiar şi atunci când au succes şi trag toate lozurile mari, se simt adesea ca nişte rataţi sau nişte impostori, aşteptând pur şi simplu să cadă din carusel. Jinpa explică: „Lipsa de compasiune se manifestă printr o relaţie neînduplecată şi severă cu noi înşine. Mulţi oameni cred că dacă nu sunt critici şi exigenţi vor ajunge nişte rataţi, care nu sunt demni de recunoaştere şi nu merită să fie iubiţi.“
Psihologul Kristin Neff a identificat o serie de modalităţi prin care ne putem exprima autocompătimirea: Când ne purtăm cu compasiune faţă de noi înşine, acceptăm că s ar putea ca personalitatea noastră să aibă unele părţi de care nu suntem mulţumiţi, dar nu ne subapreciem încercând să le îndreptăm. Când avem o perioadă dificilă, suntem afectuoşi şi buni cu noi înşine, aşa cum am fi cu un prieten sau cu o rudă. Când ne simţim incompetenţi, ne aducem aminte că toţi oamenii au aceste sentimente sau limite. Când ne e greu, recunoaştem că toţi oamenii au probleme asemănătoare. Şi, în cele din urmă, când suntem deprimaţi încercăm să înţelegem acest sentiment cu acceptare şi curiozitate, nu cu respingere sau judecându ne cu asprime.
Cultura modernă ne împiedică în mare măsură să arătăm compasiune faţă de noi înşine.
