Semnalez că la Teatrul Odeon (strict estetic, cel mai frumos teatru din Bucureşti) se desfăşoară spectacolul “Casanova” (după Memoriile lui J. Casanova de Seingalt, în regia lui Dragoş Galgoţiu).
Un articol de Andrei Crăciun|16 martie 2015
Acest “Casanova” e o defășurare barocă de forțe, o încântare pentru aceia care caută în teatru decoruri și costume luxuriante. Mulți, foarte mulți actori trec prin scenă, căci viața adevăratului Casanova, marele seducător din secolul al XVIII-lea, a fost, așa cum știți deja, o succesiune de aventuri.
Erudit, călător, bun cunoscător al naturii umane, adevăratul Casanova reușea, cu lejeritate, să le intre în grații damelor și demoazelelor, ceea ce – dacă e să fim onești – spune mai multe, vai!, despre femei decât despre el.
Casanova a făcut totul: a fost preot, a fost și poet, a fost și dramaturg (s-a născut într-o casă de actori și a adorat teatrul), a fost muzician, a fost militar în armata venețiană (fără să se remarce prin vreun necugetat gest eroic), a fost spion, a fost prieten al regilor, a fost prieten al filosofilor (Voltaire!), a fost prieten al scriitorilor gigantici, dar și al celor mai mărunți.
Casanova a trăit șaptezeci și trei de ani într-un secol îmbelșugat și frivol, în care a existat mai multă mărire decât decădere. Așa a fost să fie. Casanova, fiind onest în relatările sale despre om, această teribilă specie supusă păcatelor trupului și nebuniei minții, n-a fost agreat de conservatori. Casanova, libertin și inepuizabil în a parcurge eternul mister feminin – ce personaj!
Pe scena Odeonului se tot arată, destul de limpede (prea limpede pentru o anumită parte a publicului), aventurile amoroase și intelectuale ale acestui șarmant depravat. E greu – ca actor – să te impui la ritmul la care vin și pleacă femei și nu numai din viața lui Casanova. E ca la Oscaruri, nu îți vine să faci nominalizări, de teamă să nu uiți pe cineva. Un nume tot trebuie spus: Dorina Lazăr în rolul Ecaterinei cea Mare, Țarina Rusiei. Dar – de decenii – e greu oricum să prezinți obiecții la Dorina Lazăr.
Nu e “Casanova” cel mai bun spectacol de pe scena unui teatru de stat, dar este așa cum ar trebui să fie spectacolele de pe scenele teatrelor de stat: la polul opus minimalismului. Pentru minimalism, pentru două scaune și o masă și doi-trei actori și un text puternic, care nu are nevoie de măști, există – din plin – teatrul independent.
Pe de altă parte, acest spectacol mi-a amintit o carte scrisă de un olandez, prea puțin cunoscut. Numele său este Arthur Japin, iar numele cărții este “În ochii Luciei”. E minunată, și nu forțez adjectivul. “În ochii Luciei” e povestea uneia dintre iubirile neîmplinite ale marelui amorez, dacă nu singura.
Iar acest Japin își imaginează viața Luciei, o fată pe care Casanova a iubit-o fără să o posede. Dintr-o neînțelegere, cum e destinul în amorurile ratate, el crede că ea l-a părăsit. De aici a început – la Japin în carte, și poate că și în realitate – nesfârșitul șir de femei la care Casanova s-a dedat.
Îmi pare rău, doamnelor și domnișoarelor, dar nu despre dragoste era vorba. Ci despre răzbunare. Mi se pare, de altfel, mai plauzibil.
Foto: Teatrul Odeon
