Casanova, amantul etern al Italiei, îşi povesteşte memoriile. Știaţi că în copilărie şi-a dorit să devină preot şi că purta conversaţii cu Voltaire şi Rousseau?
Un articol de Teodora Gheorghe|15 mai 2015
„Casanova – Povestea vieții mele” a apărut anul acesta în colecția Babel a editurii Nemira. Cartea cuprinde doar o mică parte din isprăvile aventurosului Giacomo Casanova, istorisite de amantul etern al Italiei în memoriile sale. Trebuia să-și tragă răsuflarea cândva, obosit după atâtea popasuri și scandaluri. Fantele și-a așternut pe hârtie povestea în ultimii ani din viața sa tumultoasă, pe care i-a petrecut retras la castelul din Boemia.
Casanova a fost una dintre figurile emblematice ale secolului 18, fiind unul din acei oameni cu o mie de fețe (și fete, de altfel). Cine ar fi bănuit că și-a dorit să devină preot pe când era încă neinițiat în tainele dragostei? A studiat la Seminarul sf. Ciprian la Padova, de unde a fost, însă, exmatriculat, arătând încă de pe atunci semne ale sângelui său clocotitor. A revenit la Veneția și a intrat în slujba Bisericii Romano-Catolice, dar a pierdut și acest post. Giacomo a început să priceapă că vocația religioasă nu era de el.
În gazdă la familia doctorului Pozzi a cunoscut prima iubire nevinovată în persoana Bettinei, sora doctorului, de doar 13 ani. Au urmat ingenua Angela, nepoata unui preot și Lucia, fata portarului de la moșia contesei Mont-Real. Ceva mai târziu a întâlnit-o pe Charpillon, ai cărei ochi albaștri aproape că l-au determinat să renunțe la traiul de fante și să devină om la casa lui. Dar destinul a avut alte planuri cu Giacomo. Femeia s-a cerut descoperită în toate părțile lumii.
Existența furtunoasă lui Giacomo Casanova, așa cum transpare ea din memoriile sale, nu ni-l dezvăluie ca pe un simplu cuceritor cu pomeții pudrați și cu o perucă ce-i ascunde replicile mieroase. Giacomo a fost un intelectual desăvârșit. A dat mâna cu personalități ilustre care i-au fost contemporane. A făcut cunoștință cu regele Prusiei la Sans-Souci, fiind întâmpinat cu mare fast la curte. A purtat conversații erudite cu Rousseau și cu Voltaire:
„ – Iată, domnule de Voltaire, îi spusei, cea mai frumoasă clipă din viața mea. De douăzeci de ani sunt discipolul dumneavoastră și inima îmi saltă de bucurie văzându-mi magistrul.
– Cinstește-mă, domnule, încă douăzeci de ani și făgăduiește-mi să-mi aduci, atunci, și cuvenitul onorariu.
– Bucuros, numai să-mi făgăduiți că mă așteptați!”
Puțini știu că faimosul Casanova a fost și violonist, ceea ce s-a adăugat farmecului său. Și, ca orice „bad boy”, a avut ceva probleme cu legea, fiind condamnat pentru vrăjitorie. Magia, alchimia și științele oculte nu i-au fost deloc străine. Aproape și-a pierdut viața încercând să evadeze, dar a reușit în cele din urmă. Lista faptelor periculoase nu se încheie aici. Șarmantul Casanova s-a alăturat francmasoneriei și a lucrat ca spion pentru inchizitorii venețieni.
Giacomo a criticat aspru moralitatea îndoielnică a londonezilor. Aversiunea față de obiceiurile și purtările curtezanelor englezoaice e oarecum ironică din punctul de vedere al omului contemporan care care îi percepe (istoric vorbind) pe venețieni drept mari amatori de plăceri epicureice. Dar Casanova nu a fost un bărbat obișnuit, departe de asta. Multe dintre acțiunile sale au stat sub semnul paradoxului.
„Casanova – Povestea vieții mele” este o carte care nu trebuie să lipsească din raftul cititorilor. Nu e doar o autobiografie, ci și un document istoric romanțat de excepție. Cei care se așteaptă să găsească în paginile ei scene de dragoste incendiare s-ar putea să fie dezamăgiți, însă umorul subtil și aventurile descrise cu patos, dar și cu un simț analitic impresionant, compensează pentru lipsa detaliilor piperate.
FOTO: „Adevărul despre Giacomo Casanova”, observator.tv
