Ce face războiul din visători
https://www.ziarulmetropolis.ro/ce-face-razboiul-din-visatori/

„Toată lumina pe care nu o putem vedea“, de Anthony Doerr, Editura Humanitas Fiction, 2016, Premiul Pulitzer de anul trecut, este una dintre marile cărţi ale timpului nostru. În New York Times Book Review stă scris: “Lumina din titlu este legată de ceea ce auzise Werner într-o emisiune radiofonică de la sfârşitul anilor ’30: creierul uman are capacitatea de a crea lumină în întuneric.”

Un articol de Andrei Crăciun|18 iulie 2016

S-au scris mii de cărți care au ca fundal Al Doilea Război Mondial, dar nu se vor mai scrie, deși ar trebui. Ne îndepărtăm de timpul acesta, rătăcim din nou în istorie, uitând. Încă o carte despre Al Doilea Război Mondial, deci? Nu.

Anthony Doerr a reușit în Toată lumina pe care nu o putem vedea să spună o poveste cu nuanțe. Este cumplit de greu să aduci nuanța într-o istorie la care am învățat să ne uităm în alb și negru. Cum a fost posibil?

Personajele lui Anthony Doerr sunt oameni inocenți: Marie-Laure LeBlanc este fiica unui lăcătuș care lucrează la Muzeul de Istorie Naturală. Marie-Laure este o fetiță oarbă, care îl citește pe Jules Verne în Braille și este îndăgostită de viața melcilor. Știe Parisul dintr-o machetă de lemn pe care i-a construit-o tatăl său, lăcătușul. Werner Pfennig este un orfan dintr-un bazin minier care speră că știința îl va salva. Apoi, începe Războiul.

Werner, care are harul de a face radiourile să se repare singure, numai cu puterea gândului!, întocmai ca Richard Feynman, care avea să devină unul dintre marii fizicieni ai secolului, intră în Armata germană. Era doar un adolescent.

Iar războiul este necruțător, războiul îi spulberă pe inocenți. Există totuși locuri în inimă și în creier unde războiul nu poate să ajungă. Acolo, acolo e lumina.

Marie-Laure se refugiază cu tatăl său la Saint-Melo, în casa unui unchi agorafob, de asemenea pasionat de miracolul radiourilor. Și supraviețuiește. Werner cunoaște lumea dură a batalioanelor militare. Și nu renunță la știință.

Războiul le mutilase vechile vieți, în lume se lăsa noaptea, iar visătorii se agațau cu disperare de inimile și de creierele lor, în căutarea luminii. Anthony Doerr le scrie destinele ca într-un vals.

Știi de la început că franțuzoaica oarbă și orfanul german se vor întâlni. Întâlnirea aceasta nu va dura mai mult de o zi, dar, pentru că timpul este atât de relativ,  ecourile acestei întâlniri se vor simți și în generațiile următoare.

Mai există un personaj: un diamant însoțit de o legendă tragică. Ofițerii germani sunt în căutarea lui, francezii caută să nu-l piardă. Diamantul blestemat ascunde, desigur, o taină.

Cu toate că pare să se îndrepte spre portul clișeelor, Toată lumina pe care nu o putem vedea reușește să le evite și să nu decadă în tezism. Nu e previzibilă, e minunată. Werner are un prieten: Frederick. El este un adolescent care – dacă nu ar fi război – ar studia păsările, și ar fi un strălucit cercetător. Werner o are și pe Jutta – îi este frate mai mare și războiul îi obligă să se despartă.

Anthony Doerr scrie cu înțelegere, cu delicatețe, cu profundă umanitate, despre aceste familii, despre aceste prietenii, despre anii aceia. În cartea sa, băieții, fetele, femeile și bărbații sunt germani și francezi, dar, înainte de toate etichetele, sunt sau nu sunt oameni.

Marie-Laure și Werner sunt oameni. Toată lumina pe care nu o putem vedea este despre cea mai grea dintre luptele care se dau într-un război. Este o luptă despre care nu se scrie în enciclopedii, este o luptă despre care nu se scrie în manualele de istorie. Pentru această luptă există romanele, dar nici măcar foarte multe romane nu reușesc să urce până la această esență.

În război, cea mai grea luptă este lupta de a rămâne, totuși, om. Cu atât mai mult, cu atât mai mult ar trebui citită cartea lui Anthony Doerr acum, când peste lume coboară din nou întunericul.



02
/07
/13

Scriitorul Mircea Cărtărescu a câştigat Spycher - Literaturpreis Leuk în Elveţia, distincţia urmând să îi fie înmânată la începutul lui septembrie. Premiul, considerat una dintre cele mai importante distincţii literare europene, este acordat de fundaţia elveţiană Stiftung Schloss Leuk (Fundaţia Castelul din Leuk).

02
/07
/13

„Mă tem că sunt un om al monologului. Mă tem că m-am născut baricadat în mine însumi şi că n-am reuşit, de-a lungul existenţei, să ies din această închisoare intimă, în afară, să comunic cu lumea“, spunea Octavian Paler, de la a cărui naștere se împlinesc, astăzi, 92 de ani... Cărţile şi ieşirile lui publice poate că l-au contrazis. Paler a ştiut să lase întotdeauna în urmă fraze puternice, ca nişte firimituri pentru cei care au crezut în raţiune.

28
/06
/13

Ambalată sub titulatura de „roman“, „Pisica ruptă“, poate cea mai cunoscută carte a lui Mircea Daneliuc, a fost reeditată recent, la mica editură Adenium. Senzaţia de dispreţ pe care cineastul pare a o nutri faţă de lumea din jur ajunge, din nefericire, să joace în defavoarea sa.