Banii „la saltea” sau „la ciorap” ori în bănci străine (la Veneţia ori la Viena) dacă erau mai mulţi şi proprietarul înţelegea să-şi asigure numerarul – iată o realitate care a caracterizat economiile românilor până la mijlocul secolului al XIX-lea.
Un articol de Georgeta Filitti|9 mai 2016
Atunci începe o mişcare de renaştere naţională care înseamnă şi creaţii instituţionale. Printre animatori, un austric, Eric Winterhalder. Venit în ţară în 1828, colaborator la librăria şi tipografia lui C.A. Rosetti, participant la revoluţia din 1848, arestat, exilat şi reîntors, acest autodidact plin de har a fost un adevărat pedagog în materie economică. Sutele de articole publicate în „Românul”, unde explică noţiunile de monedă, credit, bancă, impozit, cambie, bilet la ordin ş.a. pregătesc societatea să intre în vâltoarea tranzacţiilor economice de tot felul.
Nehotărâţi şi repede schimbători, cum ne-am dovedit mereu, am materializat ideea unei case de economii în mai multe instituţii, cu titulaturi asemănătoare. Cea care s-a impus a fost Casa de Economii şi Consemnaţiuni – CEC. La 1 ianuarie 1865, E. Winterhalder devenea directorul ei. Era o instituţie autonomă care îşi constituia fondurile din depuneri benevole, succesiuni vacante, sechestre, cauţiuni etc. Dobânda oferită era de 5%. Garantate de stat, împrumuturile au început să devină o realitate în casele oamenilor.
Pe măsura consolidării, şi pretenţiile de reprezentare au crescut. Hanul Şerban Vodă, apoi o clădire modestă şi în sfârşit opera arhitectului francez Gottereau şi a românului I.N. Socolescu (unde funcţionează şi astăzi), aceasta inaugurată în 1897 în prezenţa familiei regale, au adăpostit instituţia marcând în acelaşi timp şi ascensiunea ei. Activitatea i-a fost cel mai serios afectată de războaie. În 1877, ca să facă faţă cheltuielilor uriaşe, statul a impus emiterea de bilete ipotecare în valoare de 30 de milioane de lei. În timpul Primului Război mondial s-a scindat: o parte a rămas la Bucureşti, alta a urmat instituţiile principale ale statului refugiate la Iaşi. Clădirea din capitală a fost jefuită de nemţi. Mai grave au fost consecinţele dispoziţiilor date de prim ministrul Ionel Brătianu. Acesta a impus trimiterea tezaurului adăpostit de CEC şi de Banca Naţională în Rusia. În afara unor bunuri ale statului, mii de particulari, încrezători în înţelepciunea guvernului liberal, şi-au expediat avutul care astfel a luat drumul fără întoarcere spre Moscova. De la confiscarea bolşevică (spre a fi restituite „poporului român” când va ajunge la cârma ţării), până la negarea fals inocentă de la preşedintele L. Brejnev înainte (care tezaur?), ruşii au reţinut bunuri de patrimoniu (care înseamnă mult mai mult decât valoarea ca atare a metalelor din care au fost confecţionate), părţi din tezaurul în monede de aur şi bijuterii unicat din depozitele particularilor. În corespondenţa Anei Pauker, ofiţer al poliţiei secrete bolşevice între cele două războaie mondiale, din Elveţia către centrala de la Moscova, aceasta cerea în mod expres să nu i se mai trimită bijuterii prea bătătoare la ochi din tezaurul românesc; unele fuseseră recunoscute pe piaţa elveţiană şi generaseră reclamaţii.
În această escaladare a consecinţelor războiului, se înţelege că CEC n-a avut decât de suferit. După 1920, revigorată, a participat la numeroasele împrumuturi naţionale ce au permis României să-şi revină, apoi să se consolideze (al Unirii, al unificării monetare, de Înzestrare, pentru Apărarea Naţională, pentru Reîntregire). Introducerea, în 1938, a mecanizării contabile, a fost socotită atunci ca o inovaţie excepţională iar preluarea, în 1942, a conturilor curente de la Banca Naţională a însemnat consolidarea în plus a instituţiei. După şocul reformei monetare din 1948, când lumea s-a trezit săracă de la o zi la alta, CEC a rămas, până în 1989, singura „bancă” unde se puteau ţine modestele economii ale românilor. Astăzi aceştia au de unde alege şi CEC a devenit o bancă la fel ca oricare alta. Virtuţile şi minusurile ei le poate judeca orice deponent. O particularitate: CEC e prin excelenţă banca pensionarilor.
FOTO: wikipedia
