Relansat pe platforma gratuită Cinepub în ziua în care Festivalul de la Cannes a anunţat includerea noilor filme ale lui Cristi Puiu şi Cristian Mungiu în Competiţia 2016, „Moartea domnului Lăzărescu” rămâne probabil cel mai important reper de până acum al Noului Cinema Românesc.
Un articol de Ionuţ Mareş|14 aprilie 2016
Este aproape unanim recunoscut în rândul comentatorilor români avizați că „Moartea domnului Lăzărescu”, de la apariția căruia a trecut deja mai mult de un deceniu, a fost și rămâne cel mai influent film al Noului Cinema Românesc.
Câștigător în 2005 al trofeului secțiunii Un Certain Regard la Cannes, cel de-al doilea lungmetraj al lui Cristi Puiu, scris împreună cu Răzvan Rădulescu, devenea un punct de cotitură și confirmarea esteticii unui așa-numit nou realism al cărui start fusese dat de debutul aceluiași cineast, „Marfa și banii”, în 2001.
„Moartea domnului Lăzărescu” a avut parte de cronici elogioase ale criticilor din România, dar și în cele mai cunoscute publicații din lume. De atunci, au apărut și câteva cărți dedicate Noului Cinema Românesc, iar estetica impusă de Cristi Puiu ocupă un loc central aproape în fiecare analiză.
Cu ocazia relansării sale pe platforma gratuită Cinepub, merită amintite câteva repere stilistice care au făcut din „Moartea domnului Lăzărescu” un film esențial nu doar al Noului Val, ci al întregii istorii a cinematografiei române.
„Moartea domnului Lăzărescu” este disponibil, de joi, pe Cinepub.ro, platformă online unde pot fi accesate gratuit şi în condiţii legale filme româneşti (noi sau vechi, scurtmetraje sau lungmetraje, documentare sau ficţiune), oferta fiind înnoită în fiecare săptămână. Click pe imagine pentru a vedea filmul!
1. Scenariului echivoc – Deși moartea protagonistului este anunțată, ironic, încă din titlu, iar celebrul final – cu trupul gol și nemișcat al lui Lăzărescu – pare a trimite spre un singur deznodământ (care, în fond, nici nu contează atât de mult), ceea ce se întâmplă de-a lungul întregului fir narativ este supus echivocului.
Acțiunile fiecărui personaj important sunt nuanțate și orice mare etapă din traseul lui Lăzărescu este contrabalansată cu o alta, aproape de sens opus. Da, bătrânul este purtat între spitale, însă în acea noapte tocmai avusese un accident grav cu multe victime ce trebuiau luate urgent în îngrijire. Lăzărescu e bolnav, dar, așa cum îi reproșează unul dintre medici, a și băut și nu a avut prea mare grijă de sănătate. Vecinii îi fac morală, dar îl și ajută. Medicii prin mâinile cărora ajunge sunt, pe rând, fie delăsători, fie implicați sau măcar bine intenționați.
Asistenta pare singurul personaj pe deplin luminos, deși insistența ei îi irită pe unii doctori, iar bunătatea poate fi luată drept simpla obișnuință de a-și face datoria. Toată această țesătură densă și atent construită de Puiu și Rădulescu accentuează realismul filmului.
2. Naturalețea interpretărilor și a dialogurilor – Cristi Puiu este recunoscut pentru lucrul meticulos, obsesiv, cu actorii, de la care obține efecte neașteptate (i-a oferit regretatului Ion Fiscuteanu rolul carierei, iar Luminiței Gheorghiu – una din cele câteva mari interpretări ale sale).
De aici și lipsa oricărei note false sau stridente în jocul numeroșilor actori și în dialogurile abundente din „Moartea domnului Lăzărescu”. Filmul degajă naturalețe și firesc, acea clamată senzație de „ca-n viață”, rezultat nu al improvizației, ci al repetițiilor și atenției la detalii (care pot merge până la inflexiuni ale vocii și gesturi aparent insignifiante).
3. Folosirea planurilor-secvență – „Moartea domnului Lăzărescu” este compus din planuri-secvență, cadre lungi (nu și fixe) de câteva minute în care fragmentele de acțiune sunt lăsate să se desfășoare în timpul în care s-ar derula în realitate, fără nicio tăietură de montaj.
Nu există elipse în cadrul aceleiași secvențe. Alegerea, care se numără printre cele mai frecventate opțiuni de adepții realismului în cinema, permite acumularea treptată a unei tensiuni tot mai apăsătoare și ușurează imersiunea spectatorului în diegeză, în așa-numita lume de pe ecran.
4. Lipsa prețiozității – Nu frumusețea și îngrijirea imaginii – în sens clasic, de tentație a calofiliei – îl preocupă pe Cristi Puiu, ci adevărul și sinceritatea din fiecare cadru. Asta înseamnă în primul rând epurarea oricărui artificiu, a oricărei figuri de stil – simbolistica funcționează doar la nivel macro: personajul numit Dante Remus Lăzărescu este nevoit să treacă prin mai multe cercuri ale Infernului (spitalicesc).
Altfel, de la scenografie la compoziție, totul este supus esteticii realiste (bineînțeles, asta implică și lipsa muzicii, prezentă doar pe genericul final, sub forma unui șlagăr cu efect melancolico-eliberator).
5. Neastâmpărul camerei de filmat – Aparatul de filmat nu este static. Asemeni unui martor tăcut, camera urmărește personajul cu cea mai mare greutate din fiecare scenă, purtătorul acțiunii. Trece dinspre un personaj înspre altul. Iar dacă în prima parte Lăzărescu captează, firesc, atenția, pe măsură ce starea sa se înrăutățește (este tot mai slăbit, nu mai poate vorbi coerent), el ajunge în plan secund, dispare treptat, iar focusul se mută pe asistentă și medici.
Secvențele din spital, cu multe personaje, sunt exemple splendide de coregrafie – oameni intră și ies din cadru, iar camera decupează frânturi dintr-o realitate care, altfel, pare că ar continua să existe și în lipsa ochiului-spectator.
Articol apărut şi pe blogul lui Ionuţ Mareş.
