Marin Moraru: actorul rolului bine făcut
https://www.ziarulmetropolis.ro/marin-moraru-actorul-rolului-bine-facut/

„Dăruirea totală este pentru mine un act de patriotism…“, a spus Marin Moraru, într-o conferinţă memorabilă, susţinută la UNATC, în faţa studenţilor Facultăţii de Teatru.

Un articol de Petre Ivan|20 Noiembrie 2014

În cadrul „Întâlnirilor UNATC“, parte a unui proiect iniţiat de Rectorul Universităţii, prof. univ. dr. Adrian Ioan Titieni, Marin Moraru a electrizat audienţa, vorbind despre arta actorului, despre şcoala realismului, despre spectacolele sale cu reverberaţie istorică sau despre situaţia actuală a actorului şi a artei sale într-o societate în care valorile culturale sunt în declin. Lect. univ. dr. Mihaela Beţiu a cules pentru revista Concept discuţia memorabilă, desfăşurată la finalul anului trecut. Vă invităm să citiţi câteva declaraţii pe care le-a făcut Marin Moraru. Transcrierea integrală o găsiţi aici.

Dacă meseria voastră devine hobby, înseamnă că sunteţi oameni fericiţi. E o meserie fascinantă. De fapt, suntem mici Dumnezei. Creăm oameni fictivi, dar oameni. Cu carnea noastră, cu racilele noastre, nu de personaj, ci de om şi umblăm prin lume cu acest rucsac în spate. Nu mai suntem aceiaşi pentru că o parte din sufletul nostru e acolo. Nu ştiu cât de ataşaţi de meseria asta sunteţi, dar eu aşa văd lucrurile şi nu pot altfel. Dăruirea totală este pentru mine un act de patriotism…

Am renunţat la multe lucruri pentru această meserie… n-am fost la ceaiuri, n-am intrat în restaurante, am citit mult. Ştii, ca să trăieşti bine, trebuie să renunţi la viaţă. Trebuie să renunţi la multe când vrei să faci performanţă, când vrei să fii tu cu adevărat şi să ştii că ai ajuns pe un podium înalt. Aşa cum fac atleţii de performanţă şi muzicienii.

Acum, spectacolele sunt spectaculare… De fapt nu ăsta e teatrul. Teatrul înseamnă relaţie, vibraţie, un inefabil pe care nu pot să-l povestesc. Frumoasă meserie, dar trebuie să renunţi la multe. Repetiţie dimineaţa, poate şi după-amiaza, seara spectacol. Iată trei timpi dintr-o zi, 12 ore, dacă nu mai mult, ocupaţi. Uneori, la „Nepotul lui Rameau”, repetam în magazia de decoruri, deoarece aduseseră nişte oglinzi mari pe care nu le puteam monta decât acolo şi repetam până dimineaţa. Mi-a fost foarte greu pentru că, în primul rând, vărsam. Ca să se mişte oglinzile pe lângă tine şi ca să îţi fugă pereţii… nu e uşor… până te obişnuieşti. Am auzit că şi unii dintre spectatori au avut rău de oglinzi, dar a fost unul dintre cele mai importante spectacole ale teatrului românesc.

Marin Moraru

Marin Moraru, fotografiat de Simion Buia pentru Ziarul Metropolis

Vă întristez? Aveţi şi de ce. Pentru că vă aşteaptă, dacă vreţi să faceţi meseria asta, o muncă de Sisif! Altfel, o să aveţi neplăceri şi dureri şi necazuri. Ori eşti cel mai bun ori nu eşti! Dacă eşti, eşti fericit, dacă nu, eşti un nenorocit. Psihic terminat, invidios şi rău. Am văzut oameni frustraţi datorită acestei neputinţe.

E o meserie care calcă în picioare sufletul uman. Aş dori să înţelegeţi foarte bine că ceea ce aţi ales dvs. nu e foarte uşor. Nici plăcut. Poate doar pentru alţii, pentru tine e o muncă, e digitaţia ta diurnă. Ce se vede acolo asta e. Nu te întreabă nimeni cât ai muncit. Aşa cum un bucătar bun munceşte o zi întreagă pentru o mâncare şi vine unul şi gustă „Mmm…”, doar un „Mmm…”.

Am 50 de ani de când sunt căsătorit. E adevărat că am stat mai mult cu Dinică decât cu nevastă-mea. Şi totuşi am rezistat 50 de ani. De fapt, m-am căsătorit pe 29 februarie… ca să mi se pară mai scurt.

Acum, când am mai îmbătrânit, când a venit peste noi acest capitalism sălbatic, mi-am dat seama că unii umblă după bani. Şi am găsit de cuviinţă să beneficiez şi eu de această chestiune făcând telenovele. Telenovela nu mă înjoseşte deoarece meseria nu o las deoparte. Îmi fac meseria oriunde mă aflu. Dar, din punct de vedere pecuniar, o duc mult mai bine decât la teatru sau dacă aş face turneu cu echipe care străbat România.

Pentru că aşa se face acum, o distribuţie de 5-6 persoane, nu mai mult, cu o piesă bulevardieră sau ceva care să atragă publicul, 1-2 capete de afiş şi restul… Se face turneu şi aşa poţi să trăieşti. Cu leafa de la teatru e imposibil. Dar nu avem ce face. Decât dacă suntem ahtiaţi să facem această meserie şi nu mai contează dacă nu mai am pâine sau am.

M-am simţit cel mai bine în teatru. Întrebarea asta şi-au pus-o mulţi oameni – a relaţiei dintre teatru şi film. De fapt, nu e nicio relaţie. Să ştiţi că film poate să facă oricine. Filmul nu se face la filmare, ci la montaj. Când vine vorba de teatru, dacă joci în fiecare seară acelaşi spectacol o să vezi că nu seamănă unul cu altul. Pentru că tu te simţi astăzi bolnav, eşti mai moale, s-a întâmplat să bei o vodcă înainte, ai probleme că un copil de-al tău şi-a dat degetul peste cap şi multe altele. Atunci personajul tău capătă nişte culori curioase… fără să vrei. Ori personajele cu care joci îţi dau replica mai altfel şi atunci trebuie să inventezi nişte verbalizări ciudate ca să acoperi replica neaşteptată pe care ai primit-o.

Spectacolul de teatru e o fiinţă vie, nu e moartă, nu e aceeaşi. O peliculă cinematografică, dacă ai zgâriat-o o dată, aşa rămâne, nu mai poţi să intervii. Decât la montaj. Dacă eu iau un prim-plan pentru o persoană care nu are nicio tresărire pe faţă, care nu face nimic, e albă, cum spunem noi, şi în contraplan pun o locomotivă care deraiază, tu ca spectator o să injectezi în persoana fără tresărire toate gândurile tale legate de deraiatul locomotivei, ea nefăcând nimic. Deci tu îi pui gândurile tale, fără să vrei. Nu a făcut nimic personajul, nici nu ştie ce a văzut. Nu a văzut locomotiva, e doar fotografiat pur şi simplu, ca un măr care stă pe masă. Impresiunea pe care o face spectatorul în film e foarte curioasă.

M-am întors cu spatele la viitor şi mă uitam în urmă. Nu are de ce să-mi fie ruşine şi nici să am regrete pentru ce-am făcut. Am jucat în toate teatrele: Bulandra, Teatrul Naţional, de Comedie, Teatrul Mic, Nottara, Teatrul Creangă… cu o pleiadă întreagă de actori. Toţi au fost prietenii mei, n-am încercat niciodată invidia, nu ştiu ce e asta. Şi nu am înţeles niciodată de ce unii actori vorbesc de invidie… că nu e în vederile regizorului, că nu e distribuit din cauza directorului, că în altă parte i-ar fi fost mult mai bine, că el e posibil să fie cel mai bun ş.a.m.d.

Nu mi s-a întâmplat, n-am dorit niciodată să joc un rol anume, n-am vrut să joc nici Hamlet, nici Romeo, n-am vrut să joc nimic, mi s-a propus. Uneori am refuzat, dar de cele mai multe ori am acceptat cu această deviză idioată că, „dacă are nevoie”, nu se poate lipsi de mine.

În general, anecdotele legate de Gheorghe Dinică sunt multiple şi toţi sunt dornici să afle dedesubturile unor întâmplări mai deocheate. Nu am să le spun pentru că prietenia mea faţă de Dinică a fost atât de mare şi de densă încât nu pot să-l jignesc nici măcar cu o amintire urâtă. Muncea, pentru că altceva n-a avut în viaţă decât munca. L-a dăruit Dumnezeu cu o putere de muncă extraordinară.

Dimineaţa, ţin minte, ne întâlneam la doamna Malou Iosif acasă, lucram la bară de la 8 la 10. Iar Dinică molfăia un covrig făcut ghemotoc jos. Şi doamna Malou, care nu ştia bine româneşte, spune „Foame sărac!” Dinică, cu ochii scoşi, lipiţi, se întindea frumos şi punea mâna pe bară începând exerciţiile. La 10 terminam, traversam vizavi, la Catanga, beam o cafea şi plecam la teatru la repetiţie, iar, când intram la Casandra, toată lumea şuşotea şi-şi dădea coate „Au venit pederaştii!” Ce poţi să spui despre doi bărbaţi care în fiecare dimineaţă la 10 vin să-şi bea cafeaua mână în mână???

Marin Moraru

Marin Moraru, alături de Radu Beligan şi de Gheorghe Dinică, în spectacolul „Take, Ianke şi Cadîr“, jucat la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ Bucureşti. Foto: Mihail Cratofil

Dar a fost plăcut. Cea mai plăcută este tinereţea… de care nu-ţi dai seama decât mai târziu. Tot ce se întâmplă în arealul tinereţii este benefic, indiferent dacă a fost urât, greu… tinereţea şterge tot, ca un burete. E plăcut să fii tânăr, dar nu ne dăm seama de asta decât mult mai târziu. (Ascultând liniştea sălii): Şi s-a lăsat o tăcere… gândindu-se fiecare cât de plăcut e să fii tânăr…

Portretul lui Marin Moraru, realizat de Marius Miron pentru Ziarul Metropolis

22
/10
/19

Anul acesta, în iulie, s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Lino Ventura, unul dintre cei mai iubiti actori din ultimele decenii. Angiolino Joseph Pascal Ventura, pe numele său real, a venit pe lume la 14 iulie 1919, la Parma, în Italia și s-a stins din viață într-o zi de 22 octombrie (1987), la Saint-Cloud, în Franța.

22
/10
/19

Am văzut în cadrul festivalului peliculelor de la Cannes la București filmul artistic de cinema „It Must Be Heaven” (câștigător al premiului special al juriului la Cannes în acest an), regizat de palestinianul Elia Suleiman. Cu Elia Suleiman în rolul principal. O scurtă, definitivă recenzie: e superb.

21
/10
/19

Seria invitaţilor de marcă la ediţie a X-a a Les Films de Cannes à Bucarest continuă cu unul dintre cele mai promiţătoare talente ale cinematografiei braziliene: Juliano Dornelles, regizorul filmului „Bacurau”, pe care îl semnează împreună cu Kleber Mendonça Filho, peliculă câștigătoare a Premiului Juriului la Cannes 2019.

18
/10
/19

CRONICĂ DE FILM În documentarul „Jurnalul familiei -escu” (2018), regizorul Șerban Georgescu discută pe un ton jucăuș, ironic, ce (mai) înseamnă a fi român, la 100 de ani de la apariția României moderne, perioadă în care țara a trecut prin multe șocuri și transformări.

18
/10
/19

În Bucureşti, gala de deschidere a Les Films de Cannes à Bucarest este programată vineri, de la ora 19:00 la Cinema PRO, în prezența sărbătoritului ediţiei, Vlad Ivanov şi a cineastului Claude Lelouch.

15
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Disponibil în unele cinematografe, documentarul „Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole”, de Mihai Mincan şi Claudiu Mitcu, discută subiectul migrației românilor în străinătate din câteva unghiuri inedite.

14
/10
/19

Les Films de Cannes à Bucarest îl celebrează anul acesta pe Vlad Ivanov, care anul acesta a împlinit 50 de ani. Actorului care seduce camera cu orice rol pe care-l interpretează, festivalul i-a dedicat o secțiune numită IVANOV 50 – care include cinci dintre cele mai importante filme care îl au ca protagonist: „Sunset”, „Câini”, „La Gomera”, „Principii de viață” și „Hier”.

Page 1 of 25012345...102030...Last »