Au trecut 35 de ani de la Revoluţia din 1989 şi România se află azi într-un moment şi complicat, şi tulburat.
Un articol de Monica Andronescu|30 ianuarie 2025
La distanță de peste trei decenii, atât în teatru, cât și în film și în literatură, există revizitări constante ale acelei perioade care ne-a marcat și care ne-a intrat în ADN. Acum, la distanță de o generație, într-o lume care nu seamănă cu nimic din ceea ce a însemnat existența în comunism, pare să se caută tonul potrivit – și în multe situații el e și găsit – pentru a vorbi, cu distanțarea necesară, despre ce a însemnat să trăiești în România în acea perioadă. Deschidem o serie de materiale despre felul cum artiștii de azi văd prin lentila timpului viața în comunism. Am ales trei spectacole de teatru care, din perspective diferite și pe voci diferite, vorbesc despre o realitate pe care simțim nevoia s-o revizităm.
1
„Reconstituirea”, regia Catinca Drăgănescu, Teatrul Național Craiova
O montare în care își propune să creeze o breșă în timp și să facă să vibreze în același timp forța electrică a artei lui Lucian Pintilie și energia teribilă, vulcanică a Revoluției, „Reconstituirea” e un construct în care trecutul, prezentul și viitorul coexistă și e o perspectivă modernă și puternică asupra unor realități care, fără să fie explicitate, sunt traduse în plan senzorial. În spectacolul Catincăi Drăgănescu, plonjezi direct în stări și în senzații… Conceptual și senzorial în același timp, „Reconstituirea” te transpune într-o stare, într-o energie pe care o digeri încă multă vreme după ce ai ieșit din sală, în timp ce încerci să pui laolaltă informațiile concrete și să așezi una peste alta imaginile cu care ești bombardat timp de o oră și jumătate, în care spații, epoci, crize, se succed cu viteză și te prind într-un vârtej în care violența Revoluției se topește în culori, sunete, dans și măști de gaz, cuvintele STOP THE WAR scrise cu litere roșii pe o pânză albă se transformă într-un strigăt care pare că se extinde și-i cuprinde nu doar pe cei prezenți, ci și culisele, teatrul, lumea toată, iar lumea anilor 60, în care Lucian Pintilie filma „Reconstituirea”, devine motorul călătoriei în timp și, în același timp, palimpsestul pe care se scrie istoria ce urmează să se trăiască. De la primele imagini, când ne aflăm pe un platou de filmare… și avem în față scene în care câțiva tineri trăiesc, se îndrăgostesc, merg la mare, interacționează cu străini, și în care ai senzația că anii 60 cu poveștile, farmecul, nostalgia și febra lor, curg pur și simplu prin fața ochilor tăi, amestecându-se cu imagini din filmul lui Lucian Pintilie… Apoi, imaginile se tulbură, pe ecrane apar „purici”, timpul se modifică, iar febra Revoluției se instalează încet, cu tot cu amestecul de frică, nebunie, curaj. Finalul este copleșitor și imposibil de uitat. O tânără cântă colinde pe străzile Bucureștiului înainte de Crăciun. Și vine Revoluția. Dar ea e arestată și interogată. Și peste ea se lasă încet, încet, sufocant, tavanul, transformându-i lumea într-o închisoare. Între podea și tavan, mai e spațiu doar pentru corpul ei…
2
„Părinți” de Diana Bădica, regia Cristian Ban, Teatrul Metropolis
Deși acțiunea este plasată la scurt timp după Revoluție, romanul „Părinți” și spectacolul de pe scena Teatrului Metropolis, care are la bază romanul, surprind impecabil nu atât tranziția, cât ceea ce era ființa umană proaspăt ieșită din comunism. Cu ironie amară, povestea surprinde toată candoarea și toată inocența unor oameni care nu știau să trăiască și să se adapteze la viață, pentru că ieșeau dintr-un sistem care îi depersonalizase. Un roman ca o exorcizare a traumei, „Părinți” se transformă pe scenă într-un spectacol care, dincolo de emoție, de nostalgie, de umor, devine spectacolul unei generații… al mai multor generații. Al celor care ne-am trăit copilăria și adolescența în comunism și post-comunism. Este o oglindă așezată în fața traumelor noastre comune și individuale și este o încercare de reconciliere peste timp între povești, amintiri, oameni și neputințe. Mai bine ca orice, acest roman surprinde felul subtil și aproape ireversibil în care cei 50 de ani de comunism ne-au modificat structura interioară, ne-au transformat în oameni opaci la frumos, în depresivi în masă, în indivizi incapabili să comunice, în ființe care se lasă atât de ușor păcălite de guru falși și de falși vindecători. Școala, vacanțele, relațiile cu părinții, vecinii de bloc, provincialismul românesc în toată splendoarea lui, toate sunt surprinse impecabil pe scena de la Metropolis, în această poveste a unei fetițe cu o copilărie traumatizată de moartea fratelui ei, dar, mai ales, de felul cum a fost manageriată boala lui în interiorul familie. În spectacolul „Părinți” e comprimată toată istoria comunismului, cu tot ceea ce a făcut el în plan social și în plan individual. E răspunsul la întrebarea: de ce suntem așa cum suntem azi?
3
„Cântece de speriat frica”, după Herta Muller, un spectacol-concert de Ada Milea, Teatrul Național din Cluj-Napoca
Un univers din cuvinte decupate care recompun fragmentat o lume în care se întâlnesc poezia fricii și concretețea suferinței cu o realitate socială asimilată la nivel intim, celular. Spectacolul Adei Milea e în sine un colaj de imagini, cuvinte, stări, amintiri, povești decupate din universul poetic al scriitoarei care în 2009 a primit premiul Nobel pentru Literatură. Un univers ce stă sub semnul anilor de teroare comunistă, petrecuți în România, și care au săpat urme adânci în biografia și în literatura ei. Dincolo de flash-uri din biografia ei, dincolo de povești extrase din scriitura ei confesivă, Ada Milea recompuse în manieră naivă, pe muzica atât de personală care îi definește creația teatrală, într-un puzzle de imagini muzicale și lumini decupate, o întreagă societate a terorii, cu rădăcinile ei, cu ramificațiile ei, cu toată poezia nostalgiei și cu o incredibilă cruzime a detaliilor unei realități cumplite, puse pe note vesele din cântece patriotice. Cu totul extraordinar rămâne demersul Adei Milea care extrage esența unei epoci în acele sunete și ritmuri specifice, care ne-au rămas tuturor în memorie, ritmuri patriotice, melodii tipice emisiunilor care preamăreau Partidul și Conducătorul și pe care le convertește în ritmuri personale, adăugând straturi peste straturi de duioșie, nostalgii, furie, tristețe, neputință, căldură și mult umor: muncitorii care-și „mănâncă slănina și pe mâini le lucește lumina”, hârtia de ziar, fata care decupează „amintiri, priviri și iubiri”, ritmul absolut molipsitor pe care se aude repetitiv versul „Partidul e mai presus de viața ta”, cu un efect vesel absolut terifiant… Comunismul cu tot ce a însemnat el, pus pe muzică!
