De curând, la UNTEATRU, a avut loc premiera spectacolului „Vârstele lunii”, de Sam Shepard, în regia lui Toma Dănilă.
Un articol de Diana Trăncuţă|5 februarie 2018
Observată, în timp, de astronomii și fizicienii antichității, cucerită de istorie în timpul Războiului Rece, povestită în mituri și legende, asociată cu zeițe și vârcolaci și cântată în poeme sub semnul romantismului, luna stă agățată de cer de aproximativ 4,51 de miliarde de ani.
Iar noi, pe Pământ, suntem mici și trecători. Unde ne ducem?, se întreabă Ames (Gelu Nițu), raportându-se la acest reper temporal și spațial, în așteptarea eclipsei. Cartea despre astre nu-i dă și la această întrebare un răspuns. Exilat în pustietate în urma unei drame conjugale, el se bucură doar de compania sticlelor de whiskey până în momentul în care își sună prietenul de-o viață, pe Byron (Constantin Cojocaru), și îl cheamă la el. Și Byron vine, călăuzit de propria-i singurătate.
Cei doi prieteni nu s-au văzut de mult – umerii căzuți și ochii înfundați nu mai spun nimic despre cei care fuseseră cândva, iar constatarea acestor urme ale trecerii timpului e șocantă pentru amândoi. Nu mai rămâne nimic de făcut decât prăbușirea în amintire. Îmbătat de alcool și de imaginea unei vieți mai bune, Ames începe să-și rememoreze tinerețea glorioasă, vremea în care nu-și trădase soția și în care iubirea părea să aibă un sens, poate chiar acela de-a te face să te simți nemuritor. Byron, ca un bun ascultător, intervine în amintirile lui Ames doar cu replici scurte, care-l aprobă sau îl ironizează, cu întrebări retorice sau cu exclamații de încântare. Față de Ames, deși conștient și el de iminența morții, e o figură mult mai senină, având adesea pe chip o bucurie autentică, de copil. Poate din dorința de a-și nega, la rândul lui, singurătatea, se plasează în repetate rânduri în trecutul prietenului său, chiar dacă acesta din urmă se proclamă unic proprietar al amintirilor sale.
Confruntarea cu prezentul îl face pe Byron să-și aducă aminte că el și Ames puteau vorbi cândva despre orice, fără ca unul să-l judece pe celălalt. Acum, însă, e tot mai greu. Fărădelegea amoroasă comisă de Ames e cu atât mai de neînțeles pentru Byron cu cât acesta din urmă îi rămâne devotat soției lui și dincolo de moarte. Ames află odată cu spectatorii de suferința vechiului său prieten. Odată cu emoționantul său monolog retrospectiv, Byron retrăiește pierderea celei pe care o cărase moartă prin oraș, într-o ultimă plimbare prin locurile vieții lor.
Cât timp mai ai?, îl întreabă Ames pe Byron. Acum, la bătrânețe, singurătatea rămâne unica punte dintre ei, suficientă pentru a reînnoda o veche prietenie. Singurătatea și o eclipsă de lună…
Îmbătat de alcool și de imaginea unei vieți mai bune, Ames începe să-și rememoreze tinerețea glorioasă, vremea în care nu-și trădase soția și în care iubirea părea să aibă un sens, poate chiar acela de-a te face să te simți nemuritor.
Foto: UNTEATRU
