Despre cum „Sieranevada”, „Câini” şi „Inimi cicatrizate” şi-au împărţit cele mai multe trofee Gopo. Despre cele mai inspirate şi mai puţin inspirate momente ale galei. Și despre refuzul unor regizori precum Cristian Mungiu de a fi asociaţi cu Premiile Gopo.
Un articol de Ionuţ Mareş|22 martie 2017
Desfășurată în Sala Mare a Teatrului Național din București, cea de-a 11-a ediție Galei Premiilor Gopo, care a răsplătit reușitele cinematografiei române din 2016, a fost dominată de două filme, care și-au împărțit cele mai vizibile premii: „Sieranevada”, de Cristi Puiu, și „Câini”, de Bogdan Mirică.
Triumful lui Cristi Puiu la cel mai bun scenariu, cea mai bună regie și cel mai bun film era de așteptat, dată fiind primirea foarte bună de care a avut parte „Sieranevada” printre oamenii din cinematografia română. Mai surprinzătoare a fost prezența lui Cristi Puiu la gală, dată fiind precedenta experiență a unui film al său la Gopo, „Aurora”, care a fost multipremiat în 2012, deși nu fusese înscris oficial, astfel că nimeni din echipă nu s-a prezentat atunci la ceremonie și nu a ridicat trofeele.
Cristi Puiu a urcat astfel de trei ori pe scenă la gala de marți seară, deși m-aș fi așteptat ca ultimul trofeu, pentru cel mai bun film, înmânat de Victor Rebengiuc, să fi fost ridicat de producătoarea și soția sa, Anca Puiu. Două dintre actrițele din distribuția numeroasă din „Sieranevada” au primit premiile pentru rol principal feminin și rol secundar feminin: Dana Dogaru și, respectiv, Ana Ciontea. Este o apreciere binemeritată pentru două foarte bune actrițe, care au debutat în cinematografia română încă de la sfârșitul anilor `70 – începutul anilor `80. De altfel, nici unul din cele patru trofee de interpretare nu a mers către actori din generația nouă sau foarte nouă.
La masculin, cel mai bun actor într-un rol principal a fost ales Gheorghe Visu, pentru interpretarea din „Câini”. Din nou, un excelent și foarte cunoscut actor (întâmpinat, de altfel, cu multe aplauze), prezent în cinematografia română de patru decenii. Iar la rol masculin secundar a fost ales, așa cum era ușor de anticipat, Vlad Ivanov, tot pentru „Câini”. Acest film proiectat anul trecut la Cannes a fost ales ca fiind cel mai bun debut, un trofeu perfect justificat, iar prezența regizorului Bogdan Mirică pe scenă, care, într-o notă ironică, le-a adus indirect un omagiu lui Cristi Puiu și lui Cristian Mungiu, a fost elegantă.
Filmul „Câini” a mai primit și premiul pentru imagine, ridicat de directorul de imagine Andrei Butică. Un trofeu ex aequo, asta pentru că Marius Panduru, pentru „Inimi cicatrizate”, a obținut un număr egal de voturi (nefiind prezent la gală). „Inimi cicatrizate”, regizat de Radu Jude (un film foarte puțin văzut în cinema, de doar câteva mii de spectatori – prilej pentru o ironie din partea prezentatorului Alex Bogdan), a mai obținut premii pentru decoruri, costume, machiaj și coafură.
Problema „Bacalaureat”
Cele trei filme de mai sus nu au fost, bineînțeles, singurele realizări importante ale cinematografiei române din 2016. „Bacalaureat”, al lui Cristian Mungiu, a fost totuși inclus de juriul de nominalizări, perfect justificat, la mai multe categorii. Însă este binecunoscut refuzul vehement al Cristian Mungiu de a fi asociat cu Premiile Gopo, fără ca motivele reale să fi fost explicate vreodată public. S-a întâmplat cu „După dealuri” în 2013 și, acum, cu „Bacalaureat” (motiv de înțepături directe și destul de dure ale lui Alex Bogdan în timpul unui moment muzical cu trimitere la „La La Land”).
Deși lungmetrajele lansate în cinema se iau oricum în considerare la nominalizări (juriul din anul cu „După dealuri” a refuzat însă să o facă),
Cristi Puiu
producătorii trebuie totuși să trimită juriului un link cu filmul, pentru a fi văzut sau revăzut, și, ulterior, să permită atât folosirea de fotografii și fragmente din film în materialele de promovare și la gală, cât și prezența membrilor echipei. Cristian Mungiu a refuzat acest lucru. Prin urmare, un film care nu este înscris astfel este din start dezavantajat, atât pentru că votanții nu pot să îl vadă sau să îl revadă, cât și pentru că mulți nu vor lua în considerare un film al cărui autor refuză să îl asocieze cu aceste premii.
Cristian Mungiu este doar cel mai cunoscut exemplu de regizor care respinge Premiile Gopo. Radu Muntean a făcut la fel anul trecut, cu „Un etaj mai jos”, deși la începuturile Gopo a fost unul dintre participanți și premianți. Alți regizori, cum este Radu Jude, deși ar putea fi critici sau reticenți la adresa ceremoniei în sine, la care nu iau parte, permit ca filmele lor și, implicit, actorii și cei din echipa tehnică să fie prezenți și să se bucure de gală.
Printre motivele nedeclarate ale unora dintre regizorii care refuză trimiterea filmelor la Gopo se numără probabil și o antipatie față de Tudor Giurgiu, inițiatorul și organizatorul acestor premii, prin Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc. Printre motivele declarate public în ultimii ani sunt caracterul mult prea monden (în special în cei câțiva ani în care gala a fost organizată – într-adevăr, o eroare de strategie – în parteneriat cu MediaPro, trust ale cărui vedete acaparau evenimentul, în detrimentul celor din industria filmului), lipsa unei reale industrii și starea de fapt proastă a cinematografiei române (bani puțini, săli de cinema aproape inexistente), care ar fi astfel în contrast cu festivismul inevitabil al unui astfel de eveniment.
Cât de bun a fost, de fapt, 2016?
La gala de marți seară, amfitrionul Alex Bogdan (mai puțin exuberant decât anul trecut, când a prezentat pentru prima dată, dar în continuare mult mai inspirat și mai potrivit decât prezentatorii din toții anii de până la el) a vorbit despre un 2016 bun pentru cinematografia română, cu peste 20 de lungmetraje lansate în cinematografe și cu două dintre ele cu peste 100.000 de spectatori: comediile „Două lozuri”, de Paul Negoescu, și „#Selfie 69”, de Cristina Iacob.
Dana Dogaru
A fost un an bun dacă se ia în considerare prezența filmelor românești în marile festivaluri, însă este totuși dezolant că un film de Cristi Puiu sau de Cristian Mungiu nu reușeste să strângă decât 40.000-50.000 de spectatori. Explicația nu stă doar în refuzul unei foarte mari părți a potențialului public cinefil de a merge din principiu la film românesc de festival, cât și în lipsa unei rețele de săli de cinema pentru filme de autor. De aceea, o astfel de gală ar fi putut fi prilejul bun nu doar de a îndemâna publicul să meargă la filmul românesc (așa cum a făcut de altfel Alex Bogdan), cât și de a atrage atenția că situația infrastructurii cinematografice este catastrofală și are nevoie rapid de redresare.
Dacă unele dintre motivele regizorilor anti-Gopo pot fi parțial de înțeles (oare Cannes-ul, Mecca cineaștilor români, nu e un eveniment ultra-monden?), rămâne totuși un fapt, dincolo de orgoliile destul de mari pentru o industrie atât de mică: atât timp cât alergi după validare exclusiv internațională prin festivaluri și printr-o presă străină cât mai bună (justificată puțin și prin regulamentul de concurs al Centrului Național al Cinematografiei, care favorizează prezența în mari festivaluri) și îți exprimi dezaprobarea față de unii colegi de breaslă și chiar față de ideea de a-ți promova filmul la publicul de acasă, este ceva mai puțin credibil când spui că filmul românesc merită un public mai numeros.
Cert este că aceste refuzuri vor continua la Gopo și vor diminua din relevanța premiilor. Și nu se întrevede o schimbare, atât timp cât ruptura între generațiile de cineaști (care poate avea explicații inclusiv istorice) și mai ales orgoliile vor împiedica organizarea unei Academii de Film unanim recunoscute care să acorde astfel de trofee. Premiile Uniunii Cineaștilor, cele cu greutate juridică mai mare, sunt totuși mai puțin revelante și au reușit să se compromită de-a lungul timpului prin multe din distincțiile controversate pe care le-au acordat.
Ion Dichiseanu vs. Valentin Uritescu
Alte momente importante la Gala Gopo 2017 au fost premiul pentru întreaga carieră și premiul pentru întreaga activitate. Primul i-a fost acordat lui Ion Dichiseanu, care a fost prezentat, prin câteva glume îndoielnice, de Constantin Cotimas. Ion Dichiseanu a fost, ca de obicei, histrion până la exces, astfel că întregul moment a fost lipsit de strălucire (inclusiv un coleg de generație, marele actor Dan Nuțu, își exprima, în sală, o ușoară dezaprobare prin unele gesturi și prin lipsa aplauzelor). Cel de-al doilea moment a fost mult mai reușit: Claudiu Bleonț i-a adus un elogiu inspirat lui
Ion Dichiseanu VS Valentin Uritescu
Valentin Uritescu, care a avut un discurs echilibrat și emoționant. Este adevărat însă că de această dată sala nu a mai aplaudat în picioare la niciunul dintre ei, așa cum s-a întâmplat în alți ani (ultima dată în 2016, când Florin Piersic a acaparat inevitabil toată atenția). Rămâne totuși un regret că printre laureații cu astfel de premii speciale (cel de-al treilea a fost Contantin Petre, profesionist al efectelor speciale si pirotehnice), nu s-a numărat, pentru echilibru, și o femeie.
Deși am crezut că la categoria cel mai bun film european va câștiga „Toni Erdmann” (datorită faptului că a fost filmat în România, prin intermedierea producătoarei Ada Solomon, și are câțiva actori români în distribuție), învingător a fost marele film maghiar „Fiul lui Saul”, recompensat anul trecut cu Oscar.
La tânără speranță a fost aleasă producătoarea filmului „Ilegitim”, Anamaria Antoci , iar cel mai bun documentar a fost votat „Doar o răsuflare”, un excelent film realizat de Monica Lăzurean-Gorgan.
A fost o gală fără gafe majore (deși au existat câteva probleme tehnice), cu o organizare mai bună (inclusiv în privința respectării timpului) și cu mai puțină agitație în sala cu peste 900 de invitați pe parcursul desfășurării ceremoniei (de la care nu au lipsit, totuși, și câteva prezențe mondene). O sărbătoare pentru o parte a industriei de film din România – o cinematografie mică și cu unele probleme de legislație, fără mulți bani și fără săli, dar cu talente și cu recunoaștere internațională, în ciuda respingerii sale de către cea mai mare parte a publicului.
Foto: Gala Gopo – premiilegopo.ro
