„Cum am învăţat să conduc“ – o iubire interzisă
https://www.ziarulmetropolis.ro/cum-am-invatat-sa-conduc-o-iubire-interzisa/

CRONICĂ DE TEATRU În spectacolul semnat de Eugen Gyemant la Teatrul de Comedie, iubirea şi lecţiile de şofat se servesc împreună. Se adaugă un strop de extravaganţă şi voilà, reţeta unei viziuni regizorale remarcabile.

Un articol de Teodora Gheorghe|15 ianuarie 2014

CRONICĂ DE TEATRU În spectacolul semnat de Eugen Gyemant la Teatrul de Comedie, iubirea şi lecţiile de şofat se servesc împreună. Se adaugă un strop de extravaganţă şi voilà, reţeta unei viziuni regizorale remarcabile.

„Cum am învăţat să conduc“ este un manual de instrucţiuni pentru utilizarea Vieţii. Dar, ca orice manual, se uită şi rămâne suspendat în negura timpului, mai precis prin anii ’60.

Sentimentul unei nostalgii dureroase străbate întreaga poveste. Maşina devine un simbol al destinelor încrucişate la răspântia dintre moarte şi iluzia fericirii. Nu destinaţia contează, ci micro-universurile create acolo.

Mititica (Ioana Anastasia Anton) şi unchiul Peck (Şerban Pavlu) se întâlnesc în secret în singurul loc unde inocenţa nu-şi cere dreptul. Sunt condamnaţi pentru că s-au născut la sfârşitul propriei vieţi – copii bătrâni cu vise frânte. Valsează pe marginea prăpastiei minţindu-se că nu vor cădea niciodată.

Familia puştoaicei este perfect disfuncţională, justificând într-o oarecare măsură rebeliunea Mititicăi. Nu-i uşor să fii ţinta aluziilor indecente ale bunicului (Alexandru Conovaru) sau întruchiparea regretelor din trecut ale mamei semi-alcoolice (Smaranda Caragea).

Totuşi, ea se revoltă nu pentru a scăpa de calvarul de acasă, ci în virtutea unei pasiuni latente prea puţin conştientizate. Discuţiile de la masă se învârt inevitabil în jurul subiectelor tabu din care răzbate ecoul frustrărilor personale, dar şi răsăritul unei noi ere. Emanciparea femeii o prinde pe Mititica cu piciorul pe acceleraţie şi cu radioul aprins.

Într-un fel, ea reprezintă proiecţia dorinţelor reprimate ale mamei, ale cărei monologuri amuzante ne vorbesc despre propriile escapade deşănţate.

Citiţi şi: INTERVIU Eugen Gyemant, regizor: „Orice artă are o componentă politică“

Mititica este o Lolita ceva mai melancolică, cu o dezinvoltură calculată. Alura copilăroasă a Ioanei Anastasia Anton rimează perfect cu personalitatea eroinei. Din spatele zâmbetului ingenuu se citeşte o maturitate precoce. Şi ce cuplu frumos formează împreună cu Şerban Pavlu, care îşi trăieşte de-a dreptul personajul, demonstrând că stăpâneşte toate nuanţele psihologiei unui bărbat aflat în plină criză.

Să fie vorba de vârsta a doua? Sau poate de o vârstă nedefinită când apare pentru prima oară sentimentul inutilităţii. Unchiul Peck nu ştie când să apese pedala de frână şi goneşte spre autodistrugere. Trauma războiului este doar un pretext al unei suferinţe camuflate. El este în esenţă un neadaptat şi se foloseşte de obsesia erotică pentru nepoata lui pentru a-şi clădi o identitate în care să nu mai fugă de el însuşi.

cum am invatat sa conduc regia eugen gyemant

Scenografia lui Tudor Prodan îţi oferă prilejul unei splendide călătorii în timp. Pe un ecran central, ca de cinema, rulează în permanenţă fragmente din filme vechi. Cu toate astea, povestea nu este spusă în alb-negru, ci cu lumini albastre şi roşii, sugerând intimitate şi senzualitate. Acelaşi ecran serveşte drept indicator temporal, marcând datele semnificative din trecutul Mititicăi. Şi unde mai pui că iubirea interzisă se conturează pe fundalul unui repertoriu cuceritor de melodii retro.

Deznodământul piesei se lasă aşteptat, prelungindu-se destul de mult după o veste groaznică şi după maturizarea finală a Mititicăi – evenimente care în aparenţă conduc drama la apogeu, în contextul cronologiei din calendarul vizual.

Poate că poveştii îi este dat să trăiască mai mult, însă la un moment dat pendularea trecut-prezent atenuează nedorit încărcătura tragică de până atunci. Se crează astfel pretextul uneui soi de dezbatere “afterrmath” care ar putea foarte bine să lipsească.

Eugen Gyemant merită descoperit şi apreciat. „Cum am învăţat să conduc” este dovada. Spectacolul este realizat în cadrul proiectului “NOI la Sala NOUĂ”, care susţine tinerii regizori.

INFO

Teatrul de Comedie, Sala Nouă

Cum am învăţat să conduc, de Paula Vogel

Spectacolul se joacă joi, 16 ianuarie, de la ora 19.00

Unchiul Peck: Şerban Pavlu
Mititica: Ioana Anastasia Anton
Mătuşa Mary / Bunica / Judy: Delia Nartea
Mama / Sally: Smaranda Caragea
Bunicul / Jerome / Chelner: Alexandru Conovaru

Regia: Eugen Gyemant
Scenografia: Tudor Prodan

Durata spectacolului: 1h 50 min; Spectacol nerecomandat copiilor sub 14 ani.

Click aici pentru bilete online

01
/11
/16

Teatrul Evreiesc de Stat deschide stagiunea miercuri, la sediul central din strada Iuliu Barasch, nr 15, sector 3, Bucureşti (zona Sf. Vineri – Udrişte), cu spectacolul ”Varşovia - Ghid Turistic” de Hillel Mitelpunkt. Premiera spectacolului va avea loc miercuri, 2 noiembrie, de la ora 19.00 și joi, 3 noiembrie, de la ora 18.00, la Teatrul Evreiesc de Stat.

01
/11
/16

“Jack Reacher: Never go back”, “Doctor Strange”, “Fantastic Beasts and Where to Find Them” sau “Rogue One: A Star Wars Story” sunt cele mai spectaculoase premiere care pot fi urmărite lunile acestea în format IMAX, pe cele mai mari ecrane din ţară, disponibile la Cinema City.

31
/10
/16

Disco Titanic, de Radu Pavel Gheo, un roman cu adolescenţi maturizaţi traumatic într-o lume copleşită de puseuri naţionaliste sau localiste, a apărut în colecția Ego. Proză a Editurii Polirom, şi în ediţie digitală. „Radu Pavel Gheo este un scriitor strălucit, ce va marca o epocă.” - Mircea Iorgulescu

31
/10
/16

Serenada pentru vioară, orchestră de coarde, harpă şi percuţie de Bernstein este o lucrare care poate fi foarte rar auzită în România. Ea va fi interpretată la Sala Radio vineri, 4 noiembrie, de la ora 19.00, de violonistul Liviu Prunaru, alături de Orchestra Naţională Radio, sub bagheta dirijorului Gabriel Bebeşelea.

31
/10
/16

Cel de-al patrulea lungmetraj regizat de Radu Jude, „Inimi cicatrizate”, o adaptare liberă după opera literară a lui Max Blecher, va rula în cinematografele din România din 18 noiembrie, pelicula fiind distribuită de micro FILM. Cu această ocazie, Editura Humanitas publică o ediție specială a romanului ”Inimi cicatrizate”. Este pentru prima dată când M. Blecher semnează și ilustrația copertei cărții sale, un desen în tuș negru și roșu descoperit în timpul documentării lui Radu Jude, desen care a devenit imaginea centrală a afișului filmului.

30
/10
/16

În cadrul Festivalului Naţional de Teatru, pe 27 şi 28 octombrie 2016 la Teatrul Bulandra, sala „Liviu Ciulei”, spectacolul „Linoleum“ (pe un text al fraţilor Presniakov) al Teatrului Naţional din Cluj-Napoca, a descreţit frunţile bucureştenilor cu umor negru, de calitate.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

30
/10
/16

Ei bine, moda Halloween-ului ajunge și pe un disc de muzică clasică, însă chiar în ajunul Halloween-ului se lansează și un antidot, un disc cu muzică de Mozart. Ambele, foarte bine cântate.

29
/10
/16

Cea de-a noua zi – penultima - a Festivalului Naţional de Teatru se constituie într-un complex de rafinate evenimente dedicate scenei contemporane şi artiştilor care o slujesc. Fără îndoială, capul de afiş al seriei de spectacole programate în această seară îl constituie prima reprezentaţie din FNT a ”Livezii de Vişini” de A.P. Cehov, în viziunea regizorală a renumitului Lev Dodin –  invitat special al Festivalului, împreună cu trupa sa de actori de la Maly Drama Teatr - Théâtre de l'Europe, din Sankt Petersburg, Rusia.

29
/10
/16

Artistul american Bob Dylan, care nu a făcut declarații după ce a fost desemnat câștigătorul premiului Nobel pentru Literatură, a anunțat că va merge la Stockholm pentru a primi această recompensă ''uluitoare, de necrezut''.