„Cum am învăţat să conduc“ – o iubire interzisă
https://www.ziarulmetropolis.ro/cum-am-invatat-sa-conduc-o-iubire-interzisa/

CRONICĂ DE TEATRU În spectacolul semnat de Eugen Gyemant la Teatrul de Comedie, iubirea şi lecţiile de şofat se servesc împreună. Se adaugă un strop de extravaganţă şi voilà, reţeta unei viziuni regizorale remarcabile.

Un articol de Teodora Gheorghe|15 ianuarie 2014

CRONICĂ DE TEATRU În spectacolul semnat de Eugen Gyemant la Teatrul de Comedie, iubirea şi lecţiile de şofat se servesc împreună. Se adaugă un strop de extravaganţă şi voilà, reţeta unei viziuni regizorale remarcabile.

„Cum am învăţat să conduc“ este un manual de instrucţiuni pentru utilizarea Vieţii. Dar, ca orice manual, se uită şi rămâne suspendat în negura timpului, mai precis prin anii ’60.

Sentimentul unei nostalgii dureroase străbate întreaga poveste. Maşina devine un simbol al destinelor încrucişate la răspântia dintre moarte şi iluzia fericirii. Nu destinaţia contează, ci micro-universurile create acolo.

Mititica (Ioana Anastasia Anton) şi unchiul Peck (Şerban Pavlu) se întâlnesc în secret în singurul loc unde inocenţa nu-şi cere dreptul. Sunt condamnaţi pentru că s-au născut la sfârşitul propriei vieţi – copii bătrâni cu vise frânte. Valsează pe marginea prăpastiei minţindu-se că nu vor cădea niciodată.

Familia puştoaicei este perfect disfuncţională, justificând într-o oarecare măsură rebeliunea Mititicăi. Nu-i uşor să fii ţinta aluziilor indecente ale bunicului (Alexandru Conovaru) sau întruchiparea regretelor din trecut ale mamei semi-alcoolice (Smaranda Caragea).

Totuşi, ea se revoltă nu pentru a scăpa de calvarul de acasă, ci în virtutea unei pasiuni latente prea puţin conştientizate. Discuţiile de la masă se învârt inevitabil în jurul subiectelor tabu din care răzbate ecoul frustrărilor personale, dar şi răsăritul unei noi ere. Emanciparea femeii o prinde pe Mititica cu piciorul pe acceleraţie şi cu radioul aprins.

Într-un fel, ea reprezintă proiecţia dorinţelor reprimate ale mamei, ale cărei monologuri amuzante ne vorbesc despre propriile escapade deşănţate.

Citiţi şi: INTERVIU Eugen Gyemant, regizor: „Orice artă are o componentă politică“

Mititica este o Lolita ceva mai melancolică, cu o dezinvoltură calculată. Alura copilăroasă a Ioanei Anastasia Anton rimează perfect cu personalitatea eroinei. Din spatele zâmbetului ingenuu se citeşte o maturitate precoce. Şi ce cuplu frumos formează împreună cu Şerban Pavlu, care îşi trăieşte de-a dreptul personajul, demonstrând că stăpâneşte toate nuanţele psihologiei unui bărbat aflat în plină criză.

Să fie vorba de vârsta a doua? Sau poate de o vârstă nedefinită când apare pentru prima oară sentimentul inutilităţii. Unchiul Peck nu ştie când să apese pedala de frână şi goneşte spre autodistrugere. Trauma războiului este doar un pretext al unei suferinţe camuflate. El este în esenţă un neadaptat şi se foloseşte de obsesia erotică pentru nepoata lui pentru a-şi clădi o identitate în care să nu mai fugă de el însuşi.

cum am invatat sa conduc regia eugen gyemant

Scenografia lui Tudor Prodan îţi oferă prilejul unei splendide călătorii în timp. Pe un ecran central, ca de cinema, rulează în permanenţă fragmente din filme vechi. Cu toate astea, povestea nu este spusă în alb-negru, ci cu lumini albastre şi roşii, sugerând intimitate şi senzualitate. Acelaşi ecran serveşte drept indicator temporal, marcând datele semnificative din trecutul Mititicăi. Şi unde mai pui că iubirea interzisă se conturează pe fundalul unui repertoriu cuceritor de melodii retro.

Deznodământul piesei se lasă aşteptat, prelungindu-se destul de mult după o veste groaznică şi după maturizarea finală a Mititicăi – evenimente care în aparenţă conduc drama la apogeu, în contextul cronologiei din calendarul vizual.

Poate că poveştii îi este dat să trăiască mai mult, însă la un moment dat pendularea trecut-prezent atenuează nedorit încărcătura tragică de până atunci. Se crează astfel pretextul uneui soi de dezbatere “afterrmath” care ar putea foarte bine să lipsească.

Eugen Gyemant merită descoperit şi apreciat. „Cum am învăţat să conduc” este dovada. Spectacolul este realizat în cadrul proiectului “NOI la Sala NOUĂ”, care susţine tinerii regizori.

INFO

Teatrul de Comedie, Sala Nouă

Cum am învăţat să conduc, de Paula Vogel

Spectacolul se joacă joi, 16 ianuarie, de la ora 19.00

Unchiul Peck: Şerban Pavlu
Mititica: Ioana Anastasia Anton
Mătuşa Mary / Bunica / Judy: Delia Nartea
Mama / Sally: Smaranda Caragea
Bunicul / Jerome / Chelner: Alexandru Conovaru

Regia: Eugen Gyemant
Scenografia: Tudor Prodan

Durata spectacolului: 1h 50 min; Spectacol nerecomandat copiilor sub 14 ani.

Click aici pentru bilete online

28
/11
/21

Arta autentică începe dincolo de convenții și dincolo de granițe. Dincolo de teze, ipoteze și antiteze, ea se întrezărește uneori limpede, alteori vag, ca printr-una dintre multele ferestre de la privești, în decursul unei vieții, lumea din jur.

27
/11
/21

Pentru a doua oară în istoria Premiilor Observator cultural, Gala Premiilor Observator Cultural, ediția a XV-a, s-a desfășurat online, pe 25 noiembrie, într-o sesiune live, care a putut fi urmărită pe pagina de Facebook a revistei.

26
/11
/21

INTERVIU „Cu fiecare film am impresia că învăţ ceva nou despre meseria de actor”, afirmă într-un interviu cunoscutul actor franco-algerian Kad Merad, progatonist în comedia „Succes de public” („Un triomphe”, 2020), regizată de Emmanuel Courcol şi disponibilă în prezent în cinematografele din România.

25
/11
/21

S-a născut în toamna anului 1925, la Moscova, într-o familie de evrei, care aveau multe legături cu lumea artistică a momentului. Mama ei, Rachela, a fost actriţă în filme mute.

25
/11
/21

Expoziția-eveniment „Idolul modern. Henry Moore în Blocul Răsăritean” este deschisă vizitatorilor în perioada 14 octombrie 2021 – 6 februarie 2022, la Muzeul Național de Artă al României. Publicul este invitat astfel să redescopere un moment esențial pentru istoria recentă a artei românești și est-europene.

24
/11
/21

În perioada 26-30 noiembrie 2021, la Iași are loc prima ediție a evenimentului Sinestezia. Timp de 5 zile, publicul se va întâlni cu artiști ieșeni și din țară și va explora arta în diverse forme neconvenționale, atât fizic, cât și online prin transmisiuni live gratuite.