Este îmblânzirea civilizatoare sau opresivă? Este „Îmblânzirea scorpiei” de William Shakespeare genul de text pe care încă l-am mai putea urmări în original fără dinţi strepeziţi, indiferent de cât de subversivă este cheia de lectură?
Un articol de Raluca Cîrciumaru|26 octombrie 2023
Probabil că are mai puțin rost ca niciodată să folosim o piesă în care atâtea elemente cardinale – felul tranzacțional, posesiv, urgent în care este percepută o fată nemăritată, lipsa de autonomie feminină, raporturile dintre soți – nu mai corespund realității actuale. Așa aș fi zis înainte de „Scorpia neîmblânzită” de la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj – o rescriere cu de toate, de la teatru în teatru în teatru meta, la schimbări de registru îndrăznețe, la veșnicul context comunist și, în fine, la cea mai bine plasată și controlată romgleză pe care am văzut-o până acum pe scenă.
Montarea face slalom printre dileme deopotrivă artistice și sociale, într-o surescitare continuă a argumentelor, convingătoare și de-o parte, și de alta – cel puțin în cea mai mare parte. Nu trântește pe masă nicio certitudine, ci face demonstrația unui discurs lucid, multi-fațetat și accesibil (chiar dacă volumul de informație se dă doar la kilogram). Facem teatru pentru artă și reverențe avizate, sau teatru pentru oamenii din sală? Cine a fost prima – regizoarea sau desconsiderarea din oficiu și subestimarea regizoarei? Cum reprezentăm femeile pe scenă, și de ce nu este niciodată bine? Pe cine ai paria că știe despre ce vorbește – pe o artistă asumată politic, care pune prea mult suflet activist, se frustrează și ia în nume prea personal totul, sau pe un artist clasicizat și autosuficient, care ia în derâdere formele noi, care știe că Shakespeare se face așa cum a învățat el acum 25 de ani, în facultate? Care este forma la genul feminin a cuvântului „gândac”?
Astfel, este un șifonier de idei, fiecare cu umerașul și sertarul ei, înșiruite într-o vrie dialectică accesibilă, ușor de urmărit și de gustat, plină de surprize și fără pic de naftalină. Structura limpede (deși complexă în construcție), îndrăzneala de a schimba registrele din nou, și din nou, și din nou, și factorul colocvial dinamizează și dinamitează, probabil mai pe sufletul lui Shakespeare decât varianta lui Zeffirelli (comparație făcută, tongue-in-cheek, și de montare). Este curajos să te atingi de clasici – mai ales să-ți permiți să îi comentezi – dar dacă nu o faci, nu poți să-i aduci mai aproape. Iar pistele pe care se duce Leta Popescu, care a pornit de la o rescriere de Maria Manolescu, sunt toate atât de sincere, indiferent dacă iau ușor peste picior stereotipuri teatrale, întrebuințează intenționat clișee, sau polemizează, prin filtru feminist, condiția artistei și reprezentările feminine pe scenă.
Din contră, toate aceste instrumente sunt atât de bine ținute în mână, și nu par plasate deși sunt multe, tocmai pentru că sunt necesare temei. Și niciuna nu definește punerea în scenă până la capăt. Nu este nici poveste de dragoste, nici marș feminist, nici poetică teatrală, nici teatru experiment de dragul experimentării, nici adaptarea unui text arhi-știut (și, discutabil, expirat) prin cel mai facil și mai la îndemână filtru romînesc: perioada comunistă. Fiecare idee este întoarsă și pe față, și pe dos; răspunsurile sunt căutate și în cele mai strâmte buzunare, uneori până la epuizare. Este puțin din fiecare, fiecare plan dublat de auto-ironie și de lipsa de verdicte. Face șpagatul între puncte de vedere, se răzgândește, și, cumva, din acest șarm și cu această umilă onestitate, face ca una dintre cele mai neelegante și mai datate piese shakespeariene, comedie slabă cu un discurs cel puțin neconvingător să capete noi valențe.
„Scorpia neîmblânzită” începe, totuși, crispant și neverosimil. Plonjează într-o ramă nesusținută actoricește, prea îngroșată, deși plasată în realitatea imediată. Suntem în Sala Mare a Naționalului clujean, unde urmează premiera unei (alte) rescrieri a „Îmblânzirii scorpiei”, difuzată în direct și pentru Schaubühne de la Berlin (miză mare pentru regizoarea noastră, care nu dă doi bani pe publicul local). În interpretarea oscilantă a Dianei Buluga, se conturează paradoxul interesant al artistei române cu aspirații înalte, care, din cauza înălțimii, devine rigidă; al artistei (la feminin), care nu ar trebui să simtă că are nimic de demonstrat, dar care moștenește un sindrom al impostorului care îi este indus sistemic.
Umorul textului vine aproape exclusiv din refuzul buf al unui spectator turmentat, aflat pentru prima dată la teatru să facă liniște sau să părăsească sala (Adrian Cucu). Și din frustrarea plasatoarei Geta (Patricia Brad), vorbitoare de ardelenească groasă (pesemne și asta tușă comică), aflată într-un joc frustrant de-a șoarecele și pisica cu „intrusul”.
Chiar dacă firul roșu al rescrierii include componenta de teatru în teatru într-o manieră cu promisiuni fresh, execuția este prăfuită, cel puțin pe prima parte a reprezentației din 12 octombrie 2023, din cadrul Întâlnirilor Internaționale de la Cluj. Cu toate acestea, în acest cadru, intervențiile spectatorului beat încurajează publicul spre mici comentarii discrete, spre o destindere generală a Sălii Mari, spre o apropiere și o tutuială cu partea pompoasă a teatrului – pentru mine, o performanță. Iar tot montagne russe-ul care urmează este atât de redeemable încât anulează orice gust amar.
Mai mult decât un „Sărută-mă, Kate” adus în contemporaneitate, de o încercare de a contorsiona textul original, spectacolul din Cluj-Napoca își schimbă complet perspectiva. Nu este importantă povestea (care se dezintegrează pe parcurs), ci lucrurile care se exprimă prin aceasta. Caterina devine Ecaterina, iar Petruccio, Petrică, verișorul de la țară. Expozițiunea este servită sub formă de prezentare la retroproiector a unor colaje nelipite de poze și de pe Wikipedia, și din arhiva personală a familiei. Cu entuziasm și limbaj foarte bine acordat la generația Z, cu Soviet vibes și auto-satiră fină, începe cea de-a doua ramă a spectacolului, în care o puștoaică (Diana-Ioana Licu) prezintă felul comunist în care s-au întâlnit părinții ei: maică-sa nemăritabilă, și taică-su puțin greoi. Între Kate, această revoluționară rebelă și urâcioasă în cojoc, și Petrică, simplu dar nelipsit de șarm, se înfiripă o legătură pe jumătate din complezență, pe jumătate din interes real – ca multe mariaje din perioada vizată.
Partea câmpenească a spectacolului este întreruptă de probleme tehnice, care marchează o nouă schimbare de convenție odată ce regizoarea părăsește sala. Astfel, pentru partea în care Caterina este înfometată, chinuită, sechestrată, frâiele regizorale îi sunt cedate actorului-vedetă (Radu Lărgeanu), care se îndoia de la început de competența regizoarei și care este pregătit să facă un spectacol convențional din „Scorpia…” Letei Popescu.
Pe această parte își dă măsura Cosmin Stănilă – Petruccio, care jonglează fără cusur cu planurile și gândurile actorului pe care îl interpretează, ale personajului shakespearian și, în final, cu intenția regizorală. Din aceste scene cu potențial confuz se înțelege tot – și ce switch interesant pentru a continua într-o cheie nefeministă! Spectacolul rămâne, astfel, loial și structurii originale, și propriului credo.
Când, subversiv în continuarea monologului îmblânzit al protagonistei, registrul virează în performance art post-post, cu regizoarea îmbrăcată în gândac pe scenă, reflectorul performanței actoricești se îndreaptă spre Irina Wintze (spectatoare și mama unuia dintre actori), strălucitoare, expansivă și profund umană. În tot acest timp, ce frumos brodate sunt toate contradicțiile și complicațiile care continuă să apară!
Revenind la realitatea clujeană, se pare că, de când a descoperit spectacolul, un spectator n-a ratat nicio reprezentație a „Scorpiei neîmblânzite” de la Teatrul Național „Lucian Blaga”, totul doar pentru a vinde poanta din final, pentru a o spune tare, înaintea actorilor. Ce realitate în realitate în teatru în teatru! Probabil că ar trebui trecut în distribuție neironic, pentru că efectul este cel dorit din scenariul teatral, odată cu spectatorul turmentat care face analiza spectacolului la scenă deschisă, duios și articulat, cu alură de poetul Gării de Nord meets Celentano din Las Fierbinți.
Așadar, spectacolul pune întrebări cu o curiozitate de copil, se contestă inclusiv pe sine și, în ciuda unui volum sănătos de problematici ridicate, reușește să rămână diafan, recreativ și dinamic. „Îmblânzirea scorpiei” de William Shakespeare poate fi un pariu pierzător în anul 2023, dar nu și „Scorpia neîmblânzită”, care aduce povestea pe noi teritorii, înspre noi tipuri de discurs și care întrebuințează shakespearian teatrul.
Teatrul Național „Lucian Blaga” Cluj-Napoca
Scorpia neîmblânzită
după William Shakespeare
text de spectacol: Leta Popescu, după o adaptare de Maria Manolescu
traducerea textelor shakespeariene: Violeta Popa
regia: Leta Popescu
scenografia: Bogdan Spătaru
muzica: Radu Dogaru
coregrafia: Andrea Gavriliu
asistență de regie și colaje video: Irina Caraulă
asistent de coregrafie: Ioana Moldovan
design lumini: Jenel Moldovan
Distribuţia:
Ruxandra – regizoarea spectacolului: Diana Buluga
Ana – autoarea rescrierii: Sânziana Tarța
Sergiu – un spectator: Adrian Cucu
Virginia – o spectatoare: Irina Wintze
Geta – plasatoarea teatrului: Patricia Brad
Vică – regizor tehnic: Silvius Iorga
Miha – sufleor: Irina Barbir
Andrei – actorul-vedetă care îl joacă pe BAPTISTA: Radu Lărgeanu
Mihai – actorul care îl joacă pe PETRUCCIO: Cosmin Stănilă
Irina – actrița care o joacă pe CATERINA: Cecilia Lucanu-Donat
Dragoș – actorul care îl joacă pe HORTENSIO: Radu Dogaru
Alina – actrița care o joacă pe BIANCA: Alexandra Tarce
Iulia – actrița care o joacă pe CRISTINA: Diana-Ioana Licu
regia tehnică: Răzvan Pojonie
operator lumini: Andrei Mitran
operator sonorizare: Vlad Negrea
operator video: Vasile Crăciun
sufleor: Irina Barbir
