Dream Team - „Scaunele“ - Ziarul Metropolis

Oana Pellea şi Patrick Le Mauff, Tompa Gábor şi Dragoş Buhagiar, într-un masterclass de actorie, regie şi scenografie, cu spectacolul „Scaunele“, de Eugène Ionesco, producţie a Théâtre national du Luxembourg, prezentată în Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu (24 iunie – 3 iulie).

Un articol de Dan Boicea|26 iunie 2022

O primă cheie de decodificare a teatrului absurd, pe care ne-o oferă Tompa Gábor: nu teatrul e absurd, viața e absurdă.

Oana Pellea și Patrick Le Mauff, bătrâna și bătrânul, două personaje captive într-un blocaj ontologic, prinse în decorurile lui Dragoș Buhagiar, în care se simte uzura existențială, uzura venită din repetiția așteptării, din mecanica speranțelor care se lovesc de aceiași pereți. Doi oameni făcuți din neîmpliniri și din gesturi care nu mai au sens, cu idealurile sfârtecate de așteptarea unui miracol care nu mai vine, o așteptare care nu e cu nimic mai prejos decât moartea.

Personajele au uitat cum să plece din camera ca o închisoare a lui Buhagiar, fără să știe că deasupra, acolo unde sunt reflectoarele, scenograful le-a desenat o posibilă ieșire, un alt univers, o trecere dincolo, în care poți să intri doar dacă găsești cheia, iar cei doi bătrâni nu mai știu unde au pus cheia. E ca o ieșire în ideal, pusă chiar în fața ta, dar care se tot îndepărtează pe măsură ce te apropii. Iar toată această fugă după iluzie devine angoasă, degradare, putreziciune.

A doua metodă de citire a textului lui Ionesco: Tompa Gábor, un regizor foarte interesat de sacralitate, crede că Beckett și Ionesco sunt ultimii doi dramaturgi ai secolului XX care au vorbit despre mântuire.

Unde poate fi mântuirea, în acest ghem ontologic, în care sunt amestecate bătrânețea, cu fixațiile ei și cu spaima capătului de linie, înțepenirea în irelevanță și autosuficiență, anxietatea? Poate în iubire, care, dacă vine peste toate, spală tot și produce miracolul? Iar cei doi oameni uitați de timp sunt mântuiți dacă gustă un pic de iubire, la final, când totul e atât de amar?

E și un spectacol al textului, în care fiecare literă e așezată perfect pe scaunul ei, dar scaunele sunt diferite, unul e mai mic, altul e mai înalt, unul e șubrezit, altul suportă orice abuz. Un text vorbit în limba franceză, spart în mii de dimensiuni, ecouri, frazări și accente de uriașul talent al celor doi actori, cu Oana Pellea într-o formă de zile mari, stăpânind perfect o limbă care i se potrivește atât de bine.

Un masterclass de actorie, regie și scenografie, un nivel superior de înțelegere a rolului fiecăruia în decodificarea și recodificarea textului lui Ionesco.