Premiera „E adevărat, e adevărat, e adevărat!” pare continuarea fericită estetic şi bogată actoriceşte a unui repertoriu Teatrul Act angajat social şi acordat contemporanului, după „Fete şi băieţi” de astă vară.
Un articol de Raluca Cîrciumaru|30 decembrie 2022
Spectacolul vorbește despre prejudecăți vechi de când lumea într-un mod proaspăt, departe de tezism, și articulat de forța interioară a celor trei actrițe. Într-un trinom vertiginos al interogărilor, Emilia Bebu, Mihaela Teleoacă și Florentina Țilea derulează un proces care a avut loc în Italia secolului al XVII-lea. Astfel, despletesc din fapte și declarații istorice niște dovezi indiscutabile ale unor crime împotriva umanității (dacă nu facem distincția preferată a folclorului românesc, dintre om și femeie).
Într-un tur prin istoria consemnată a misoginiei, se citează fidel procesul în care tatăl pictoriței Artemisia Gentileschi îl acuză pe pictorul și mentorul fetei, Agostino Tassi, că a violat-o. Se reconstituie legenda biblică, mult vehiculată în pictură a Suzanei și a celor doi bătrâni, și a Iuditei și servitoarei sale, care ucid generalul asirian pentru a pune stop războiului. Se aruncă cu referințe care sunt, apoi, puse la îndemâna publicului, clarificate, contextualizate și servind drept exemple grăitoare ale acelorași abuzuri.
Punând în lumină această poză asuprită, universală, în care a tot stat femeia de-a lungul vremii, „E adevărat…” taxează nenegociabil atitudinea societății, și pune punctul pe toți i-ii necesari unui argument feminist imposibil de contrazis. Mai mult, nu se complace în poziția de victimă (o poziție pe care, totuși, o abordează cu înțelegere și firesc), și devine o odă empowering, și o satiră a macabrului sexist. Astfel, tonul punerii în scenă este perfect echilibrat, dozând momente tragice și grotești foarte abil.
Ceea ce ține totul în frâu este superputerea spectacolului de a spune o poveste cu paranteze, de a jongla cu suspansul și tensiunea, de a-și lua timpul necesar și, totuși, de a esențializa și de a întrebuința fiecare secundă pe scenă. Pe scurt, nu lasă loc de plictiseală, de confuzie, de lipsă de interes. Vorbim despre dexteritate regizorală, despre intenționalitatea mesajului și despre un teatru făcut, în mod vizibil, nu pentru aplauze, ci din pasiune și credință – ceea ce elevează totul.
Într-un revers al trupelor alcătuite exclusiv din bărbați, care guvernează istoria teatrului, montarea lui Alexandru Mâzgăreanu pășește cu îndrăzneală pe linia subțire dintre pictură, istorie și spectacol. Și lasă în urmă un document important și profund teatral, fără să aibă nevoie de nimic mai mult decât piele de femeie, mâini cu intenții scârboase, și pelerine prăfuite.
Luminile calde, de atelier potențează ambientul și utilizează podeaua de lemn care ține drept scenă Actului. Impresia de pictură barocă, de gravitate a fiecărei cute de pe fețele actrițelor este sugerată imediat și anticipă o mare temă a spectacolului, care îi devine și stilistică. Prin tablourile care servesc drept decor pictat, rulant, spectacolul de la Teatrul Act ia dimensiunea nu numai a unui mesaj puternic, ci și a unui univers estetic bine închegat fără prea multe elemente. Iar economia de recuzită este o demonstrație cap-coadă a asumării și profunzimii interpretative, constructoare de oroare și de revoltă, de milă și de frică.
Florentinei Țilea nici măcar vesta nu i-ar fi trebuit pentru a face un travesti tot atât de acut, numai din postură și ascuțimea privirii. În trecerea fabuloasă de la procuroare la antagonist, actrița emană această meschinărie transfigurantă, atât de intensă încât te indignează până la sufocare, și ajunge până la ultimul spectator. Îndârjirea primară, de prădător îi iese prin toți porii, și nu ratează sau cade în caricatură nici măcar o dată. La fel de lejer și de milimetric redevine vocea rațiunii și investigatoare imparțială a cazului și fluctuează între cele două constant, stăpânit, decisiv.
De o frumusețe elenă și eterică și de o grație intenționată, Emilia Bebu este o viziune în ipostaza protagonistei. Dacă debutează oarecum timid (unde și subiectul i-o cere), își recapătă forța, pe care o manifestă în special lăuntric, și devine o expertă a tăcerilor, a pauzelor dintre cuvinte prea grele pentru a fi spuse și a suferinței din extratext. Face o demonstrație de gravitate și hotărâre, fiind complet conștientă că este vocea unor cazuri din trecut care nu au fost nici măcar îndreptățite, darămite răzbunate.
Mihaela Teleoacă joacă în plin, uneori cabotin, dar complet angajat și cu zvâc pe tot parcursul reprezentației. Cu siguranța unei actrițe cu rezonanță, este personificarea unei poezii de forță și doza de piper necesară montării. Experiența sa de actriță de comedie, acum pusă într-o serie de situații mai puțin vesele, îi conferă o dualitate, o raportare plină de verva și de zelul specifice burlescului, dar cu asumarea completă a unei tragediene „pusă pe treabă”, cu mânecile suflecate și sufletul la gură. Mica discrepanță dintre abordare și subiect este inedită, o mutație fericită (și probabil întâmplătoare) în interpretarea unei artiste ca o tornadă.
De departe cel mai mare pariu câștigat al montării îl constituie inserțiile în care simțul realității este luat peste picior: personificări satirice ale periculoasei expresii „Poate și-o cerea” sau ale insinuărilor că, în secret, există o doză de plăcere și în abuz. În câteva momente izolate, dar bine punctate de muzica dance, actrițele dau viață unei scene de seducție subversivă, foarte îndrăzneață și plină de umor amar. În această lumină, se vede și mai clar cât de absurd este acest victim-blaming de care „ne bucurăm” și în prezent.
Finalul prevestește o teamă contemporană – că înnebunești dacă tot repeți că e adevărat, e adevărat, e adevărat unei istorii selective, în general surdă sau cel puțin sceptică față de vocile feminine. Atinge și alte puncte de fierbere ale societății noastre în raport cu arta: ce facem cu arta oamenilor monstruoși care pictează pentru Papa și violează pentru propria plăcere, cum gestionăm răutatea pe care o naște în fiecare dintre noi misoginia sistemică la care suntem toți și toate supuși, ce înseamnă consimțământul, onoarea, respectul, dreptatea…
Astfel, montarea rămâne drept un punk rock al justiției feministe în rochii de epocă aproape cathartice. Și în ce lumină ridicolă și revoltătoare sunt spuse toate aceste fapte păstrate în istorie prin perspectiva chipurile obiectivă a unor bărbați cu credibilitate, respectabili! Și câtă oroare se ascunde în spatele tuturor acestor bârfe antice, în care toată lumea, toți acei bărbați în toată firea au păreri despre istoricul sexual al unor fete de 15-17 ani, le zdrobesc degetele și demnitatea, și au ultimul cuvânt doar pentru că au vocea mai puternică!
Teatrul Act
E adevărat, e adevărat, e adevărat!
de Breach Theatre
Distribuţie: Emilia Bebu, Mihaela Teleoacă, Florentina Țilea
Traducerea: Alexandru Mâzgăreanu, revizuită de Adrian Nicolae
Regia: Alexandru Mâzgăreanu
Scenografia: Alexandra Boerescu
Muzica: Alexandru Suciu
