Noiembrie 1938. Kristallnacht. Pogromul anti-evreiesc lansat de nazişti lasă în urma lui, pe ruinele sinagogilor, un nou tip de ură. Mor oameni, se nasc obsesii – e începutul Holocaustului, sfârşitul umanităţii, propagarea răului.
Un articol de Diana Trăncuță|27 octombrie 2016
În 1979, William Styron publică Alegerea Sofiei, un roman al supraviețuirii la Auschwitz, al deciziilor tragice și al pierderilor spirituale. În 1993, Steven Spielberg dă lumii Lista lui Schindler, iar lumea se emoționează și crede în salvare, în bine, în om.
Doar că istoria amăgește; de fapt, omul n-a fost niciodată prea uman. Ciclismul urii e înspăimântător și poate greu de înțeles. Noiembrie 2015. Noaptea asta nu poartă niciun nume, superstițioșii i-au spus totuși vineri, 13, François Hollande a numit-o război. E încă o bătălie a raselor, a convingerilor, o rătăcire fatală a unor minți puse în slujba crimei. Ultranaționalismul devine, din acest moment, politică de partid, viitor program prezidențial, se cere ridicarea de ziduri.
21 octombrie 2016. În București, la UNTEATRU, se joacă o avanpremieră surpriză, în regia lui Alex Bogdan. Aflăm ulterior că piesa se numește Frig, este o adaptare după un text de Lars Norén. Liviu Pintileasa și Ionuț Grama, în rolul unor suedezi cu idei neonaziste, Andrei Seușan și Silviu Debu, interpretând imigranți, unul coreean și celălalt musulman, pun în scenă un spectacol de o actualitate crudă; se spune o poveste dură, marcată de violența vremurilor noastre, de ieri sau de azi. Căci vremurile pe care le trăim, dar și cele pe care nu le-am trăit, sunt toate specifice nouă, celor ce suntem omenirea mereu schimbătoare și, în esență, mereu la fel. Tocmai ca urmare a acestei groaznice consecvențe, salutul nazist, acompaniat de Heil Hitler!, reprezentat pe scena teatrului, nu are cum să vină ca un șoc – cu toții suntem conștienți că, dincolo de scenă, realitatea e cuprinsă încă de maladii și de furie.
Personajele amintesc de indivizi reali, pe care i-am văzut sau i-am auzit la televizoare și pe internet. Se urlă, se rănește, se lovește, cu vorba sau cu pumnul. Sunt proclamate, pe de o parte, omogenitatea poporului, exacerbarea patriotismului, supremația rasei și prezervarea culturii naționale, iar pe de altă parte, sunt invocate egalitatea de șansă, pacea, toleranța, insignifianța moștenirii genetice. Se vorbește despre a fi liber, despre a muri pentru libertate, în discursuri naționaliste zgomotoase, în timp ce expulzații social încearcă să se integreze în acest mediu ostil fie prin supunere, fie prin efortul unor explicații logice, dar care nu impresionează pe nimeni.
O transpunere a conflictelor ideologice și a justificării răului în numele libertății de gândire, spectacolul aduce în discuție perpetuarea fricii și pericolul extremelor. Tragismul acestei societăți bolnave e accentuat de replici brutale și, în punctul culminant, de efecte vizuale puternice, ca o luptă între lumină și întuneric, într-o lume condamnată parcă la involuție. Omul a făcut țări, a reconfigurat granițe, a urcat pe lună, a eradicat boli și a inventat realități augmentate, dar va sfârși zdrobit de propria-i forță. În timp ce finalul piesei rămâne un simbol al acestui spațiu al regresului, în realitatea urii fiecare breaking news aduce tot mai multă însingurare, mai multă înfrigurare.
Se vorbește despre a fi liber, despre a muri pentru libertate, în discursuri naționaliste zgomotoase, în timp ce expulzații social încearcă să se integreze în acest mediu ostil fie prin supunere, fie prin efortul unor explicații logice, dar care nu impresionează pe nimeni.
