Ziarul Metropolis continuă rubrica „În biblioteca mea”, care vă invită acasă la cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului. În intimitatea bibliotecii personale din strada Rivoli 18, de la Paris, aflaţi care e locul preferat de citit al unuia dintre cei mai cunoscuţi eseişti şi critici de teatru ai lumii, scriitorul George Banu.
Un articol de Monica Andronescu|27 noiembrie 2016
George Banu a plecat din România la sfârșitul anului 1973, după ce, cu puțin timp în urmă, pe plaja de la 2 Mai, citise celebrele teze din iulie care-l făcuseră să-și dorească să emigreze. A ajuns la Paris cu câțiva de dolari în buzunar și cu o valiză plină de conserve, iar până să devină unul dintre cei mai reputați profesori de la Sorbona, o vreme a făcut anchete în metroul din Paris. După o copilărie petrecută la Buzău, a dat examen la Institutul de Teatru din București. Atunci începea un drum care pe George Banu avea să-l transforme în cel mai reputat critic de teatru al ultimei jumătăți de secol, omul care a văzut spectacole pe toate meridianele, devenind el însuși cea mai vastă „bibliotecă” de teatru a lumii.
Care e cartea care a fost microbul pentru lectură când erați copil? Cartea copilăriei…
De mic eram sentimental și am plâns citind aceste mici volume care emoționaseră Italia întreagă ani de-a rândul: Cuore, inimă de copil de Edmondo de Amicis, minuscule istorii melodramatice care îmi conveneau și mie, și tristeții acelor timpuri fără speranțe. Lacrimile îmi făceau bine.
Aveați bibliotecă acasă, în copilărie? Cum arăta? Cum vă amintiți acei ani petrecuți la Buzău?
În copilărie, eu n-am avut nici cameră, nici bibliotecă. Cărțile îmi erau dispersate în casă sau pe rafturile bibliotecii familiei. De aceea, poate, mai târziu – spre dezolarea soției mele – m-am lăsat invadat de ele fără principiu de ordine nici criterii de selecție. Altfel, am fost un copil destul de agitat, dar cred că în sensul bun, nu eram răsfățat, părinții mei au fost duri cu mine. Eram vital, mă bucuram de lucruri, citeam, aveam prieteni. A fost o copilărie liberă, dar sub presiunea sancțiunilor familiale. Am avut o educație strictă, născută din teama că n-o să reușesc, pentru că eram copil burghez. Ca să speri că reușești aveai nevoie să fii foarte bun, atunci când proveneai dintr-o familie burgheză. Tatăl meu era doctor, iar mama avusese o proprietate importantă, era considerată fostă moșieriță. De-asta părinții mei au insistat să fiu competitiv.
În perioada asta comunistă în care ați trăit la Buzău, familia dvs a fost afectată în vreun fel, mai ales că mama dvs era moșieriță?
Mamei i-au luat toată proprietatea în ’49, când a trebuit să dea cheile ca să scape. I s-a luat totul. Ca-n „Livada de vișini”! Tata era doctor de boli contagioase și cumva a fost prudent. Adică s-a ferit să intre în conflicte. Nu s-a întâmplat nimic, dar mi-aduc aminte cum le intrase frica în oase. Tata trăia cu valiza sub pat. Se aștepta în permanență să-l aresteze. Vorbeam odată cu Heiner Müller, care într-adevăr a trăit această dramă: a văzut cum în camera de alături tatăl lui a fost arestat. Și eu îi spuneam: „Eu n-am trăit asta, dar am trăit spaima lui taică-meu”. La Buzău, înainte de a ne muta pe strada Democrației, stăteam în centru, la o încrucișare de drumuri. Și în jur de 11-12 noaptea, când se mai oprea câte o mașină acolo, curgea apa pe el și se aștepta să urce cineva după el la etaj. A trăit într-adevăr cu această spaimă care a intrat și mai tare în mama. Dar n-a făcut pușcărie, doar a rămas doctor la Buzău și n-a putut să se reîntoarcă la București, așa cum își dorea. Au trăit cu spaima dramei, dar drama n-au trăit-o.
Și, în acest univers care seamănă aproape cu un scenariu de film, dvs citeați? Aveați un loc preferat unde citeați?
Da, în pat, noaptea. Era locul unde îmi plăcea cel mai tare să citesc.
Citeați cu muzică? Sau ce anume vă însoțea lectura?
Nu mă însoțea decât liniștea pe care de atunci am prețuit-o, căci orice mă îndepărta de carte mă tulbura și mă perturba.
Acum aveți un astfel de loc preferat unde citiți? Acasă la Paris sau la casa de la țară? Un moment al zilei?
Citesc în funcție de momente de viață și mai puțin în funcție de locuri. De „clipe de viață” mai degrabă decât de „spații de refugiu”. Oricum, însă, citesc încet și de aceea prefer cărțile scurte. Soția mea e „dependentă” de marile fresce care-i permit să voiajeze, eu, dimpotrivă, de textele concentrate, cărora mă dărui lent, dar nici nu le uit. Și de aceea le pot citi oriunde.
Au existat scriitori din România ne-au povestit că citeau la coadă, în picioare, pe vremea lui Ceaușescu. Care e cea mai ciudată împrejurare în care ați citit dumneavoastră?
Nu, în adolescență eu am citit, dar, mai ales, am discutat cărți acasă, când părinții îmi erau plecați… Discutam cu un coleg, Șerban Grancea, pe care l-am pierdut, însă amintirile discuțiilor noastre, despre Camil Petrescu îndeosebi, n-au dispărut. Apoi, mai târziu, când o prietenă punea ziua în scenă la Sibiu, eu mă dedicam Fraților Karamazov cu sentimentul că lectura dispunea de puteri mai mari decât spectacolul pe care îl pregătea ea. De aici provine, poate, scepticismul față de scenă și regretul cărților pe care, în numele ei, le-am sacrificat.
Care a fost cartea pe care ați obținut-o cel mai greu în comunism, înainte să plecați din țară?
Pavilionul canceroșilor a lui Soljenițîn.
Cum e aranjată biblioteca dvs? Păstrați în ea cărțile pe care le iubiți cel mai mult?
Din păcate nu e aranjată, e dezordonată și asta mi-a inspirat un aforism: „cartea pe care nu o găsești nu există”. Am o vagă geografie, câteva „puncte cardinale”, însă grădina e lipsită de plan, e autarhică. Uneori regret, uneori nu. Așa, îmi spun, e mai vie. Îmi rezervă surprize… ideea de a ordona totul mă angoasează, am înțeles-o recent. E contrar naturii mele și mi se pare că o asimilez unei premoniții funebre.
Unde țineți în bibliotecă volumele dvs? Aveți rafturi speciale?
Am un raft, dar cum s-a cam aglomerat – mă bucur, de altfel! – și aici ordinea e incertă, cu excepția câtorva cărți de referință a căror localizare rămâne, totuși, precisă. Cine mă va ajuta într-o zi?
Aveți vreo carte cu un autograf, cu o dedicație la care țineți în mod special?
Da, autograful lui Tudor Arghezi pe primul volum apărut în România pe hârtie de biblie. Nu sunt însă fetișist, dar deloc, și cărțile cu dedicații afectuoase de la Cioran, Brook sau Grotowski și Mrozek rătăcesc în pădurea amazoniană a bibliotecii mele.
Există în biblioteca dvs o carte cu o poveste specială? O carte care poate a ajuns în biblioteca dvs într-un fel mai puțin obișnuit…
Da, Elogiul umbrei de Jun’ichirō Tanizaki mi-a indicat-o un prieten într-o călătorie si, apoi, la rândul meu i-am dăruit-o lui Roland Barthes, care periodic mi-a mulțumit pentru acest cadou. În Japonia se oferă în dar o frază, eu i-am oferit celui pe care-l admiram „elogiul umbrei”.
Există vreo carte din toată istoria lumii pe care v-ar fi plăcut s-o scrieți?
Elogiul umbrei despre care vorbeam sau Despre Racine a lui Roland Barthes. Aceasta din urmă mi-a servit de model pentru eseul recent despre Cehov…
Care e cartea care v-a chinuit cel mai tare? Pe care ați citit-o cel mai greu?
Omul fără însușiri de Robert Musil… de altfel, n-am terminat-o niciodată.
Dacă ar fi să facem un exercițiu de imaginație, ați fi un personaj din „Fahrenheit 451” și, în mijlocul apocalipsei cărților, ar trebui să memorați o carte, care ar fi aceea?
Examen teribil, test radical. Răspuns imposibil. Dacă ar fi să fie așa… aș zice Afinitățile elective a lui Goethe. O carte scurtă!
Cum vă imaginați că vor arăta bibliotecile viitorului? Credeți că vor dispărea aceste obiecte pe care le numim cărți și totul va fi stocat în memoria unui computer sau sunteți mai optimist și credeți că bibliotecile nu vor muri?
Omenirea ne rezervă surprize și proiecțiile privind viitorul niciodată nu s-au confirmat. Biblioteca va supraviețui ca o oază eternă într-o virtuală lume „numerică”. Ea dispune de un principiu de realitate care îi e propriu, asemeni teatrului față de cinema. Coexistența, și nu aneantizarea unuia dintre membri e regimul de supraviețuire pe care-l prevăd.
Trei răspunsuri fulger
Dacă ați înființa o bibliotecă pe o altă planetă, care ar fi prima carte pe care ați pune-o pe raft?
Răspunsul poate părea prea programatic: Teatrul complet al lui Shakespeare.
Care este ultima carte pe care ați cumpărat-o?
După noi potopul de filozoful Peter Sloterdijk care comentează distrugerea tradiției, pierderea memoriei în cultura de azi dominată de ceea ce se numește „prezenteism”. E pasionantă și adevărată. În aceeași zi, pe malul Senei, mi-am luat un mic volum de Théophile Gautier, Spirite, despre umbre si fantome.
În ce carte v-ar plăcea să locuiți?
În Muntele vrăjit a lui Thomas Mann.
