Au trecut 71 de ani de la dispariţia lui George Enescu. S-a stins din viaţă la Paris, în noaptea dintre 3 şi 4 mai 1955. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, oraşul în care şi-a petrecut ultimii ani din viaţă.
Un articol de Monica Andronescu|4 mai 2026
Născut într-o familie care la venirea lui pe lume înmormântase deja şapte copii, George Enescu era, prin simplul fapt că a reuşit să trăiască, semnul unei minuni. Obsedată de spaima de a nu-şi pierde şi cel de-al optulea copil, Maria Enescu, mama lui, l-a înconjurat în anii petrecuţi la Liveni cu o atenţie adeseori exagerată, pe care Enescu avea s-o resimtă de multe ori negativ în anii care au urmat. „Dacă aș îndrăzni să mă plâng”, îi povestea Enescu lui Bernard Gavoty peste ani, „aș face-o pentru a spune că nu am fost un copil răsfățat, ci un copil adorat până la exces, până la sufocare…”
„Când îmi amintesc de copilăria mea, parcă mai simt încă în jur grija plină de teamă în care creşteam. Mă păzeau de cele mai neînsemnate primejdii, tremurau la cel mai mic semn. În această atmosferă înăbuşitoare şi plină de patimă am crescut prea repede şi, dacă sunt astăzi un om mai mult decât sensibil, ca o rană vie, explicația cred că trebuie căutată în copilăria mea”. Așa își amintește George Enescu primii ani din viață, petrecuți în căsuța de la Liveni, așa cum se numea satul atunci când s-a născut el acolo.
În căsuța cea mică din Liveni, un mic capăt al lumii unde se agață harta în cui și unde timpul pare să se fi oprit în loc, se găsesc și azi obiectele care i-au umplut zilele în acea perioadă în care, de frica molimelor, mama lui nu dădea voie nimănui să se apropie de micuțul George. Înspăimântată de moarte să nu-l piardă și pe el și obsedată de imaginea crucilor din cimitirul din sat, Maria trăia în acei ani ruptă între spaima de apropierea morții și trăiri mistice. Visase sau „primise semn”, spun unele povești care au supraviețuit până azi, în acel sat în care timpul pare că s-a oprit în loc, cum că acest copil avea să trăiască și să devină celebru. Avusese acest vis în timp ce era însărcinată… Dacă avea să-l nască pe cuptorul din cămăruță și dacă avea să fie botezat de doi dintre verii lui, așa spunea visul. Iar Maria a făcut întocmai sau, cel puțin, așa au trăit legendele până azi. I-a trecut întâi hăinuțele prin altarul bisericii din sat și nu a dat voie nimănui să se apropie de el. Îl arăta, doar, de departe prin ferestruică, de teamă să nu se atingă de el vreun microb care să i-l răpească. Maria Enescu dezinfecta clanţele de zeci de ori pe zi şi fierbea toate rufele. Iar sfătuită de doctor, a refuzat chiar să-l alăpteze, dându-l în grija unei doici tinere și sănătoase.
Crescut ca o floare în seră, Enescu nu s-a bucurat în primii ani ai vieții de jocurile cu alți copii, iar mama lui n-a fost de acord nici să-l înscrie la școală, din cauza aceleiași frici maladive, dorind ca fiul ei să fie educat la el acasă. „Mama m-a îngrijit cu idolatrie. Cea mai mică indispoziție a mea o făcea să se prăbușească de durere și de spaimă”, își amintește Enescu.
Dacă această însingurare l-a apropiat mai repede de lumea sunetelor, este posibil… Se pare, însă, că avea o memorie extraordinară încă din acei primi ani, iar cei din jurul lui curând aveau să-și dea seama de asta. La Liveni, George Enescu a locuit doar până la vârsta de 3 ani. În 1884, tatăl lui a luat în arendă şi moşia învecinată de la Cracalia, iar familia s-a mutat acolo. La Cracalia, Enescu avea să descopere pentru prima dată muzica… ascultând fascinat un taraf. Există iarăși povești cum că, după acest moment care l-a marcat, copilul a încercat să-și facă singur o vioară dintr-un cocean de porumb sau, în altă variantă, dintr-o scândură de care prinsese niște ațe. Însă „instrumentul” a refuzat să scoată vreun sunet. Iar dezamăgirea lui a fost și mai mare, când, înduioșați de gestul lui, părinții i-au cumpărat o vioară de jucărie. El voia una adevărată. Și curând a primit-o, laolaltă cu câteva ore de muzică predate de Lae Chioru, lăutarul satului, care destul de repede s-a declarat depășit. La mai puțin de cinci ani, micuțul George învățase tot ce lăutarul avea de oferit… toate „șmecheriile” viorii. Iar memoria îl ajuta teribil. Dacă auzea o singură dată un sunet, îl și reținea. Ceea ce a rămas valabil toată viața. De asemenea, îi plăcea să imite cu vioara tot felul de sunete din natură, „broaște și păsări”. Peste ani, avea s-o spună cu inflexiuni eminesciene: „Nu, n-am părăsit dealurile, văile și pădurile Moldovei. Nici murmurul izvoarelor, nici ciripitul păsărilor. Le-am luat cu mine și le aud cântând în inima mea”.
