CRONICĂ DE FILM Cu aerul său desuet, „Green Book” (2018), de Peter Farrelly, este o apariţie ciudată în cinema-ul american mainstream. Bizarerie pe care surprinzătorul premiu Oscar pentru cel mai bun film nu a făcut decât să o confirme.
Un articol de Ionuţ Mareş|1 martie 2019
Ce e cu această cronică a unui drum pe care îl face un cunoscut pianist de culoare, specializat în muzică clasică, Dr. Don Shirley (Mahershala Ali – premiat cu un Oscar pentru rol secundar), însoţit de un şofer şi bodyguard alb, de origine italiană, Tony „Lip” Vallelonga (Viggo Mortensen, în mare vervă), prin sudul rasist al Statelor Unite la începutul anilor `60, pentru o serie de concerte?
Schematismul, pe alocuri deranjant, al scenariului, inspirat din întâmplări reale, poate lăsa impresia unei narațiuni puternic desuete. O senzaţie cu atât mai acută cu cât problema rasială, din trecutul recent sau din prezentul Americii, a avut parte în ultimii ani de câteva abordări ambiţioase, dacă ar fi să amintim doar de „Get Out” (2017), excelentul horror de debut al lui Jordan Peele, care a reuşit de asemenea să se infiltreze la Oscaruri anul trecut.
Însă în ciuda aspectului său convenţional, deopotrivă la nivelul scenariului şi al regiei care mizează pe un decupaj clasic de plan-contraplan fără mari abateri și cutezanțe, demersul lui Peter Farrelly, cunoscut în special pentru comediile burleşti pe care le-a scris şi regizat cu fratele său Bobby Farrelly în anii `90 şi în anii 2000, nu este unul de neglijat.
Și asta pentru că nu e deloc ușor – ba chiar e riscant (dovadă acuzațiile că ar fi retrograd și depășit pe care le-a primit filmul) – să faci comedie, uneori tușantă, alteori neinspirată, pe o structură dramaturgică ce amestecă cele mai răspândite clișee atât despre America deceniului al șaptelea, cât și despre relația dintre un alb needucat, cu origini străine, și un artist de culoare, homosexual și singuratic.
Dar, în pofida simplității sale, această premisă răsturnată poartă în sine promisiunea unor momente cu potențial comic pe un fundal, totuși, dramatic, promisiune pe care Peter Farrelly o satisface, cel puțin parțial, ajutat și de un Viggo Mortensen într-un rol expansiv.
Pare că Peter Farrelly a construit acest road-movie cuminte ca o succesiune demonstrativă de situații care urmăresc să pună în scenă cât mai multe dintre prejudecățile și interacțiunile dificile sau chiar contondente dintre albi și negri dintr-o perioadă când America trecea prin schimbări profunde.
Iar pentru asta regizorul folosește o mizanscenă mai degrabă teatrală, asumată ca atare: de la secvențe-șablon (întreaga relație dintre pianist și șoferul său este, de altfel, un schimb de experiențe care, previzibil, îi modifică pe amândoi) și personaje descrise în doar câteva tușe, până la o imagine anti-naturalistă, în culori edulcorate, care dau o senzație de artificialitate, și o izolare a subiectului de contextul social și istoric mai larg.
Prin urmare, avem de-a face cu un film de o stranietate, în fond, simpatică, suspendat într-un bulă temporală și estetică: nici reprezentare realistă și elaborată a epocii în care e plasată povestea, nici discurs extrem de relevant despre problemele rasiale ale prezentului prin prisma unei priviri întoarse spre trecut. Nici ambițios sau inovator formal, dar nici cu pretenții nejustificate.
Un film inofensiv și conciliant, în multe momente agreabil, care are parte de o vizibilitate nesperată după acest premiu Oscar care îl propulsează direct în istoria cinema-ului mainstream.
„Green Book” a intrat în cinematografe la 1 martie.
